Isus sau Iisus Cum este corect să scriem numele Mântuitorului Explicația lingviștilor
Dezbaterea privind scrierea corectă a numelui Mântuitorului, „Isus” sau „Iisus”, este una recurentă în spațiul public, mai ales în preajma sărbătorilor pascale. Înainte de Revoluție, într-o perioadă cu acces limitat la scrierile creștine, forma „Isus” era cea uzuală. Ulterior, varianta cu dublu „i”, „Iisus”, a câștigat tot mai mult teren și a devenit predominantă în scrierile bisericești.
Și totuși, specialiștii arată că ambele forme sunt acceptabile, dar în contexte diferite și cu argumente distincte.
Tradiția ortodoxă versus filologie
Potrivit unei analize publicate de doxologia.ro, care îl citează pe profesorul Eugen Munteanu de la Universitatea din Iași, limba română acceptă două variante. În lucrarea sa, „Lexicologie bibilică”, Munteanu susține că sunt permise doar formele „Iisus Hristos”, pentru a păstra grafia tradițională ortodoxă românească, și „Isus Cristos”, care este agreată filologiei românești. Alegerea uneia dintre cele două variante ține, așadar, de contextul și de tradiția la care autorul textului alege să adere.
O istorie complicată a grafiei
Istoria celor două forme este complexă și plină de nuanțe. În secolele XVII-XVIII, de exemplu, este greu de stabilit cu certitudine care era grafia preferată, deoarece standardul pentru numele lui Hristos era abrevierea chirilică „Ic.”. totusi, există mărturii indirecte care pot oferi indicii. Biblia de la 1688 folosea grafia „Iisus” pentru Iosua Navi (Ioshua/Iesous Navi), ceea ce sugerează că aceasta ar fi putut fi și varianta preferată pentru Noul Testament dacă numele nu ar fi fost abreviat.
Dar există dovezi și pentru cealaltă variantă.
Forma „Isus” fusese, cel mai probabil, grafia preferată anterior în Țările Române. Mărturie stau aparițiile foarte rare ale numelui neabreviat, precum cele din Codex Sturdzanus, un manuscris din secolul al XVI-lea. Mai mult, în tipăriturile din secolul al XVII-lea, grafia „Isus Navi” se regăsește în Sinaxarul slavonesc inclus în Noul Testament de la Bălgrad din 1648, dar și în Manuscrisul 4389, o traducere a Vechiului Testament contemporană cu Biblia de la 1688.
Or, secolul al XVIII-lea aduce o lipsă de uniformitate. Triodul tipărit la Râmnic în 1777 și 1782 folosea în mod curios ambele forme, atât „Isus”, cât și „Iisus”, uneori chiar în același volum.
De ce s-a impus forma cu dublu I
Schimbarea majoră a avut loc în secolul al XIX-lea, când teonimul a început să fie tipărit în mod curent neabreviat de către românii ortodocși. Atunci s-a impus forma „Iisus”. Potrivit analizei citate, această practică nu a fost doar un rezultat al influenței grecești asupra bisericii și societății din acea vreme, ci și o adaptare treptată la o modificare apărută încă din secolul al XVII-lea.
Argumentul final pentru păstrarea formei tradiționale este legat de moștenirea culturală și religioasă. „Câtă vreme Ortodoxia românească, în comuniune cu celelalte Biserici Ortodoxe, va continua să-şi preţuiască moştenirea (post-)bizantină – în literă, cum s-ar putea spune -, ea va prefera grafia tradiţională „Iisus”, chiar şi atunci când lingvistul va susţine că grafia „Isus” este alegerea naturală în limba română”, conchide autorul analizei bazate pe studiul profesorului Munteanu.
