Ce înseamnă Articolul 5 al NATO și de ce nu se aplică în războiul cu Iranul
Sub presiunea unui război care se extinde dincolo de granițele Orientului Mijlociu, relația dintre SUA și aliații săi din NATO pare din nou pusă la încercare. Donald Trump cere o implicare mai mare a aliaților, Europa ezită, iar în centrul disputei stă celebrul Articol 5. Numai că, în realitate, lucrurile stau puțin diferit, iar textul tratatului este mult mai nuanțat decât se crede.
Un test al loialității
Pe măsură ce atacurile s-au extins, cu drone și rachete interceptate în apropierea Turciei și lovituri asupra unor obiective folosite de state occidentale, Donald Trump a cerut aliaților să se implice mai mult. El a solicitat punerea la dispoziție a bazelor militare, a spațiului aerian și a infrastructurii logistice. În logica sa, războiul cu Iranul este, de fapt, un test al loialității occidentale. Ba chiar i-a numit pe aliații NATO „foarte naivi” pentru că au refuzat să sprijine operațiunile din Strâmtoarea Hormuz, sugerând că rolul SUA în alianță ar putea fi pus sub semnul întrebării.
Reacția Europei a fost rezervată și prudentă. Mulți lideri nu consideră războiul din Iran ca fiind unul al NATO și critică faptul că nu au fost consultați, temându-se că o implicare ar extinde periculos rolul alianței. Iar când Mark Rutte a sugerat că există sprijin larg pentru acțiunile SUA și Israel, Spania l-a contrazis rapid, arătând că în interiorul NATO există, de fapt, opinii diferite și tensiuni.
Ce spune, de fapt, Articolul 5
În limbajul curent, Articolul 5 a devenit aproape o formulă magică: dacă un stat membru este atacat, toți intră în război. E drept că sună bine, dar nu-i chiar așa. Textul real este mult mai nuanțat și spune că un atac armat împotriva unuia sau mai multor aliați în Europa sau America de Nord este considerat un atac împotriva tuturor. Fiecare aliat va acorda asistență „luând orice acțiune pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forței armate”.
Aici stă întregul miez al problemei. Nu există o obligație automată de intervenție militară, ci doar una de ajutor, iar forma acestui ajutor rămâne la aprecierea fiecărui stat. Această ambiguitate a fost compromisul agreat la crearea NATO, deoarece europenii voiau garanții ferme, iar americanii nu doreau să fie târâți automat în orice conflict de pe continent. Pentru ca Articolul 5 să intre în joc, trebuie îndeplinite două condiții: să existe un atac armat și ca aliatul vizat să ceară sau să accepte o reacție colectivă, la care se adaugă nevoia unui consens politic.
Singurul precedent: 11 septembrie 2001
Articolul 5 a fost invocat o singură dată în istorie, după atentatele de la 11 septembrie 2001 din SUA. La 12 septembrie 2001, Consiliul Nord-Atlantic a declarat că, dacă se confirmă că atacurile au fost dirijate din exterior, ele vor intra sub incidența Articolului 5. Confirmarea a venit la 2 octombrie, iar pe 4 octombrie NATO a adoptat opt măsuri de sprijin pentru Statele Unite. Acestea au inclus schimb sporit de informații, permise generale de survolare, acces la porturi și aerodromuri, și disponibilitatea avioanelor AWACS.
A urmat Operațiunea Eagle Assist (9 octombrie 2001 – mijlocul lui mai 2002), când avioanele AWACS ale NATO au patrulat cerul Statelor Unite, și Operațiunea Active Endeavour, lansată la 26 octombrie 2001 în Marea Mediterană și încheiată abia în 2016.
Răspunsul a fost, așadar, unul colectiv, dar diferențiat și coordonat.
De ce Iranul nu e un caz pentru Articolul 5
Oficialii NATO spun clar că războiul din Iran nu justifică, cel puțin deocamdată, activarea Articolului 5. Mark Rutte a fost chiar categoric: „nimeni nu discută despre Articolul 5”. În același sens, secretarul american al apărării, Pete Hegseth, a declarat că SUA nu consideră că situația actuală ar putea conduce la activarea articolului. Motivul e simplu: un proiectil interceptat lângă Turcia sau un atac cu dronă asupra unei baze britanice din Cipru nu echivalează, în interpretarea alianței, cu un atac armat care să declanșeze automat mecanismul.
Mai mult, Articolul 6 al tratatului fixează o arie geografică precisă: Europa, America de Nord, Turcia și anumite zone maritime. V-ați fi gândit vreodată că tratatul are, practic, o hartă bine definită? Războiul din Iran rămâne, în mare măsură, în afara acestui teatru clasic. Asta nu înseamnă că statele NATO nu pot acționa, ci doar că nu sunt obligate să o facă prin intermediul alianței.
Atacul asupra Diego Garcia schimbă harta
Și totuși, atacarea de către Iran, în a 22-a zi a războiului, a bazei Diego Garcia schimbă modul în care este privit conflictul. Iranul a lansat două rachete balistice cu rază intermediară spre această instalație militară strategică americano-britanică din Oceanul Indian. Chiar dacă una s-a prăbușit și cealaltă a fost interceptată, Iranul a demonstrat că poate lovi la mii de kilometri distanță.
Acest atac nu schimbă datele problemei legate de Articolul 5, pentru că baza Diego Garcia nu este teritoriu NATO în sensul tratatului. Impactul este însă real, deoarece o bază considerată sigură a devenit vulnerabilă. Țările europene care găzduiesc infrastructură americană (baze aeriene, sisteme de apărare, centre logistice) sunt puse acum în fața unei alegeri periculoase: participă la războiul altora sau își conservă propria integritate?
