Turcia revine spre NATO după un deceniu de apropiere de Moscova. Ce înseamnă pentru România și flancul estic
Turcia revine la o cooperare mai strânsă cu NATO și cu partenerii occidentali, după aproape un deceniu în care Ankara a cultivat relații economice, energetice și de securitate mai apropiate de Moscova sub formula „autonomiei strategice”. Mișcarea are o miză directă pentru flancul estic al Alianței, unde se află și România, fiindcă Turcia controlează accesul spre Marea Neagră și rămâne una dintre armatele importante ale NATO.
Peste 60 de miliarde de dolari a ajuns comerțul bilateral turco-rus în 2022, aproape dublu față de nivelul de dinaintea invaziei ruse la scară largă în Ucraina din 2022, ceea ce a făcut din Turcia al doilea cel mai mare partener comercial al Rusiei după China. În paralel, în doi ani de la invazie, Turcia a devenit al treilea cel mai mare importator de combustibili fosili ruși, iar importurile sale de petrol rusesc din 2023 și 2024 au fost de peste două ori mai mari decât în 2021.
Pentru NATO, schimbarea contează dincolo de limbajul diplomatic. O Turcie mai apropiată de Occident înseamnă un aliat mai previzibil pe flancul sud-estic, o presiune mai mare asupra Rusiei în bazinul Mării Negre și mai puțin spațiu pentru jocul dublu practicat de Ankara între Moscova și capitalele occidentale. Iar pentru România, asta poate însemna o coordonare mai solidă într-o zonă deja tensionată de războiul din Ucraina.
Numai că reorientarea nu vine dintr-un singur motiv strategic. Economia Turciei a intrat sub presiune înaintea alegerilor prezidențiale și parlamentare din 2023, cu inflație în creștere, monedă în declin și o criză a balanței de plăți. Peste această fragilitate s-a suprapus cutremurul din februarie 2023, care a ucis peste 50.000 de oameni și a provocat pagube de aproape 100 de miliarde de dolari în Turcia.
Ankara încearcă să repare o relație strategică deteriorată după episodul S-400
Relația Turciei cu Occidentul nu pornește de la zero. Țara a intrat în Consiliul Europei în 1949, în NATO în 1952 și a semnat un acord de asociere cu Comunitatea Economică Europeană în 1963. Dar sub Partidul Justiției și Dezvoltării, aflat la putere din 2002 și condus de președintele Recep Tayyip Erdoğan, Ankara a schimbat treptat direcția începând cu mijlocul anilor 2010.
Un moment de ruptură a fost în noiembrie 2015, când Turcia a doborât un avion rusesc în apropierea graniței siriano-turce, după intervenția Rusiei în războiul civil sirian. A urmat însă o apropiere accelerată de Moscova. După tentativa eșuată de lovitură de stat din iulie 2016, Vladimir Putin a fost primul lider străin care l-a sunat pe Erdoğan și i-a oferit sprijin.
Iar în anul următor, Turcia a cumpărat sistemul de apărare antirachetă S-400, produs în Rusia, deși acesta este incompatibil cu arhitectura NATO. Costul politic și economic a fost ridicat: retragerea Turciei din programul F-35 a privat firmele turcești de contracte de miliarde de dolari. Pentru Ankara, asta a însemnat nu doar o pierdere de imagine, ci și una industrială, într-un moment în care economia avea deja probleme.
Potrivit Adevarul, această revenire spre NATO este prezentată de oficialii turci drept o alegere strategică, nu doar o tactică de moment. În termeni practici, mesajul transmis de Ankara este că relația cu Occidentul rămâne indispensabilă chiar și după anii în care Turcia a refuzat să se alăture sancțiunilor occidentale împotriva Rusiei și a adâncit cooperarea energetică cu Moscova.
Problema economică explică de ce Ankara nu mai poate miza doar pe relația cu Moscova
Dependența creată în ultimii ani nu este mică. Un acord semnat în 2010 prevede că gigantul nuclear de stat rus Rosatom construiește, deține și operează centrala nucleară Akkuyu de pe coasta mediteraneeană a Turciei, iar Rusia păstrează acțiuni majoritare. Cu alte cuvinte, Moscova nu este doar un furnizor de energie pentru Turcia, ci și proprietar majoritar într-un proiect strategic.
Dar exact aici apare limita apropierii de Rusia. Când comerțul ajunge la peste 60 de miliarde de dolari și importurile energetice cresc la mai mult decât dublul nivelului din 2021, expunerea devine mare tocmai într-o perioadă în care Turcia are nevoie de stabilitate financiară și de relații funcționale cu piețele occidentale. Pentru Ankara, apropierea de NATO poate conta și ca semnal economic către Europa și Statele Unite.
Nu este clar, în acest moment, ce concesii concrete ar putea cere Turcia în schimbul acestei realinieri. Datele disponibile arată însă unde sunt punctele de presiune: apărare aeriană, cooperare industrială și acces la proiecte militare occidentale din care Ankara a fost marginalizată după episodul S-400.
Mesajul către NATO este favorabil, dar relația cu Rusia nu poate fi tăiată rapid
Ministrul turc de Externe, Hakan Fidan, a descris explicit direcția aleasă de Ankara, spunând că „legăturile transatlantice sunt o necesitate strategică pentru Turcia” și a numit summitul o „oportunitate istorică” de a reafirma unitatea NATO.
„Legăturile transatlantice sunt o necesitate strategică pentru Turcia” și summitul este „o oportunitate istorică” de a reafirma unitatea NATO.
Formularea are greutate tocmai pentru că vine după ani de tensiuni cu Washingtonul și cu aliații europeni. Statele Unite și Germania anulaseră retragerea planificată a bateriilor de rachete Patriot desfășurate în Turcia, în ciuda solicitărilor Ankarei, iar decizia Washingtonului de a înarma o miliție kurdă siriană alimentase neîncrederea dintre cele două părți.
Dar reorientarea nu înseamnă o ruptură imediată de Moscova. Turcia are legături comerciale și energetice prea ample pentru o desprindere rapidă, iar dosarul S-400 rămâne nerezolvat. Nici reacția Rusiei nu a fost precizată deocamdată, deși proiecte precum Akkuyu arată că Moscova păstrează instrumente reale de influență asupra Ankarei.
Și în relația cu Ucraina, schimbarea poate conta. O Turcie mai bine aliniată cu NATO poate întări sprijinul politic și militar pentru Kiev și poate reduce marja de manevră a Rusiei în Marea Neagră. Pentru statele de pe flancul estic, inclusiv România, acesta este efectul concret de urmărit în lunile următoare.
Faptul care rămâne, deocamdată, este acesta: după ani în care a încercat să echilibreze între Moscova și Occident, Ankara transmite acum oficial că legătura transatlantică este „o necesitate strategică pentru Turcia”.
