La 85 de ani de la Pogromul de la Iași, o reconstituire arată cum a fost pregătit masacrul
La 85 de ani de la Pogromul de la Iași, reconstituirea drumului care a dus la masacrul din iunie 1941 arată că violența nu a izbucnit dintr-odată. În spatele crimelor din 29-30 iunie au stat ani de restrângere a drepturilor, propagandă antisemită și ordine politice care au transformat o comunitate veche a orașului într-o țintă.
Aproximativ 35.000 de evrei trăiau în Iași în 1941, după ce reprezentaseră circa 30% din locuitorii orașului în 1930. Raportat la 1859, când comunitatea ajunsese la aproape jumătate din populația orașului, dimensiunea și vechimea acestei prezențe arată miza reală a tragediei: nu a fost lovită o minoritate izolată, ci una dintre comunitățile care au făcut parte din structura orașului timp de generații.
Pentru memoria publică de astăzi, asta schimbă și felul în care este citit episodul. Pogromul de la Iași nu înseamnă doar câteva zile de violență, ci momentul în care statul de drept a cedat sub presiunea extremismului politic, iar drepturi deja acordate au fost retrase aproape complet.
Constituția din 1923 le acordase evreilor drepturi cetățenești depline. Restrângerea lor a început odată cu guvernul Goga-Cuza, din decembrie 1937, iar prin „legea sângelui” din august 1940 aceste drepturi au fost anulate aproape complet. Între 1 iulie 1940 și 1 iulie 1941, România a trecut prin trei pogromuri, la Dorohoi, București și Iași. Succesiunea lor, în doar un an, arată că Iașiul nu a fost un episod izolat, ci punctul extrem al unei escaladări.
Violența din 1941 a fost precedată de aproape două decenii de radicalizare
Primele manifestări antisemite din mediul universitar ieșean au început în al treilea deceniu al secolului al XX-lea. În 1923 s-a ajuns la devastări de locuințe evreiești și a sinagogii din cartierul Păcurari, din municipiul Iași, județul Iași.
Iar în 1936-1937, tineri naționaliști au ars ziarele „Adevărul” și „Dimineața”, considerate evreiești. În acea perioadă circulau și apeluri publice precum „Nu cumpărați ziarele Adevărul și Dimineața” sau: „Români, înțelegeți suprema poruncă a vremii. Nu mai cumpărați ziarele jidovești. Sprijiniți presa naționalistă. E ceasul suprem al redeșteptării. Nu mai dormiți, amețiți de slugoii jidanilor.”
Prin decretul-lege din 9 august 1940, au fost interzise căsătoriile dintre etnici români și etnici evrei, iar cele deja existente au fost declarate nule. Din punct de vedere practic, ruptura nu mai era doar una de discurs public, ci intra direct în viața de familie și în statutul juridic al oamenilor.
Potrivit Adevarul, istoricii Centrului pentru Studierea Istoriei Evreilor din România rezumă astfel această succesiune de fapte: „Iașiul din 1941 n-a fost un accident al istoriei, ci punctul culminant al unei prăbușiri anunțate de mai bine de două decenii”, o prăbușire ajunsă „ca să producă o dureroasă fracturare a unei lungi conviețuiri”.
De la discriminare legală la ordin militar
Pe 19 iunie 1941, un ordin al Ministerului Propagandei Naționale cerea identificarea „jidanilor, a agenților comuniști și a simpatizanților” și interzicerea circulației acestora. La doar trei zile distanță, pe 22 iunie 1941, în prima zi de război, la Iași au fost lipite afișe care instigau la pogrom și îi culpabilizau pe evrei pentru presupusa colaborare cu bolșevicii.
Escaladarea s-a încheiat, în după-amiaza zilei de 27 iunie 1941, cu telefonul lui Ion Antonescu, Mareșal, către colonelul Constantin Lupu, comandantul Garnizoanei Iași. Ordinul a fost formulat fără echivoc: „să curețe Iașiul de evrei”.
Dar efectul acelui ordin s-a văzut imediat în stradă și în case. În dimineața de 29 iunie 1941, mii de evrei au fost strânși în curtea Chesturii, unde o mare parte au fost uciși și aruncați în gropi săpate dinainte. Faptul că gropile existau deja arată că violența nu a fost o reacție spontană, ci o acțiune pregătită.
Numele victimelor arată ce a însemnat pogromul pentru oraș
Moise Meer, zis Segal, tâmplar (59 de ani), a fost împușcat la Chestură. Constantin Gongu, grefier al Tribunalului Iași, s-a lăudat că l-a omorât pe Meer și că îi va lua casa. Într-un singur episod se văd împreună crima, jaful și folosirea funcției publice într-un act de violență.
Sulem Iancu Zborover, ceasornicar, a fost scos din casă împreună cu fiul său Samoil (32 de ani), contabil la Banca de Credit, cu soția Esse și cu fiicele Carolina și Clara. Samoil a murit în „trenul morții” spre Podu Iloaiei, județul Iași, iar ceilalți membri ai familiei au fost jefuiți de Gongu.
Și Ițic Marcu Bodingher, contabil, a fost scos din casă duminică, 29 iunie 1941, împreună cu soția și fiul Martin (12 ani). Marcu a murit în „trenul morții” spre Podu Iloaiei, iar Martin Bodingher avea să devină ulterior un intelectual cunoscut.
Mărturiile supraviețuitorilor completează tabloul prăbușirii. Lazăr Rozin (n. 1927), supraviețuitor al Holocaustului, își amintea: „Am avut o copilărie lipsită de griji, în care mă jucam în curte cu ceilalți șase frați ai mei.” Schimbarea de regim a intrat apoi direct în existența de zi cu zi. Avram Bercu, supraviețuitor al masacrului, a scris: „Din anul 1938, am început să simt teroarea regimului din România, care începuse să se apropie de Germania Hitleristă. (…) Mi-au concediat copiii de la serviciu, iar eu nu mai lucram meseria, eram sărac de tot. Ca să nu pierim de foame, copiii au intrat să lucreze clandestin cu jumătate de salariu, iar eu m-am ocupat cu vinderea laptelui tot clandestin”.
„Legionarii au aruncat o grenadă după mine și soție. Pe ea au nimerit-o drept în cap și i-a retezat capul. Eu am înmormântat-o fără cap”
Așa a mărturisit David Smil Leib, supraviețuitor, unul dintre detaliile care arată fără nicio formulă abstractă ce a însemnat violența acelor zile pentru familiile din Iași.
După curtea Chesturii au urmat vagoanele de animale
Supraviețuitorii au fost îmbarcați, în dimineața de 30 iunie 1941, în două trenuri cu vagoane de animale. Datele publicate menționează explicit traseul trenului spre Podu Iloaiei și moartea unor deportați în acel transport.
Reconstituirea de la 85 de ani are o miză care depășește comemorarea. Ea arată cât de repede pot fi golite de conținut drepturi care, în 1923, existau formal pentru toți cetățenii și cât de repede propaganda, legea și ordinul administrativ pot lucra împreună împotriva unei comunități. Între 1 iulie 1940 și 1 iulie 1941 au fost trei pogromuri în România; cel de la Iași a venit ultimul în această succesiune și a fost precedat, la doar zece zile, de ordinul din 19 iunie 1941 și, cu două zile înainte de masacru, de telefonul din 27 iunie 1941.
