Pe măsură ce tensiunile dintre China și Statele Unite escaladează, se vorbește mult în rândul savanților și comentatorilor despre un nou Război Rece între cele două puteri. Oficialii americani au indicat, de asemenea, că se gândesc la relațiile cu Beijingul în acești termeni.
Cu toate acestea, situația în politica și economia globală de astăzi este destul de diferită de epoca de după cel de-al Doilea Război Mondial, când Uniunea Sovietică și SUA s-au confruntat. Pe atunci, țările erau blocate între o stâncă și un loc greu și trebuiau să aleagă o parte.
Desigur, a existat mișcarea nealiniată, care a promovat decolonizarea și a încercat să prevină escaladarea într-un război nuclear între URSS și SUA, dar mulți dintre membrii mișcării au trebuit totuși să aleagă o tabără pentru a se alătura.
În ce sferă de influență ar cădea o țară era determinată nu numai de ideologie și interesele liderilor politici, ci și de amenințările și constrângerile venite din partea marilor puteri. Într-adevăr, de-a lungul Războiului Rece, Washington și Moscova au susținut o serie de lovituri de stat și insurgențe în Africa, America Latină și Asia, încercând să influențeze țările în sferele lor de influență.
Astăzi, capacitatea superputerilor de a instiga la schimbarea regimului cu impunitate este considerabil mai limitată. Asta pentru că riscă o reacție imediată și masivă din partea opiniei publice globale, care este amplificată de interconectarea tehnologică și de rețelele sociale.
În plus, China, spre deosebire de Uniunea Sovietică, nu este doar un rival strategic al SUA, ci și unul economic. Aceasta înseamnă că țările prinse în mijlocul rivalității China-SUA ar putea „târgui” nu doar în apărare, ci și în termeni economici.
Globalizarea face, de asemenea, alegerea alinierii exclusive mult mai costisitoare. Astăzi, alegerea unei părți ar însemna a întoarce spatele câștigurilor economice din investiții și comerț cu cealaltă tabără.
De aceea, este puțin probabil ca istoria să se repete și să dea un război rece asemănător celui din secolul precedent. Tensiunile dintre SUA și China se desfășoară astăzi într-un mod diferit pe arena globală.
Alinierea, de exemplu, nu este exclusivă, deoarece statele încearcă să se angajeze cu o putere într-o sferă și cu rivalul în alta. Aceasta înseamnă că procesul de deglobalizare despre care au avertizat unii observatori este puțin probabil să domine în următorii ani.
În schimb, ceea ce este probabil să vedem este re-globalizarea. Adică, globalizarea ia o nouă cale care este definită de interconectarea globală datorită progreselor tehnologice și care nu mai este condusă exclusiv de căutarea eficienței în comerț și investiții.
Cu alte cuvinte, procesul care în trecut a creat lanțuri globale de aprovizionare și a încurcat marile puteri și țările mai mici în relații comerciale strânse se schimbă pentru a reflecta noile realități globale.
Tensiunile dintre SUA și China și încercările lor de a se izola reciproc din punct de vedere economic influențează deciziile comerciale și de investiții. Superputeri au acum noi considerații în abordarea relațiilor comerciale, cum ar fi securitatea aprovizionării și recompensele pentru țările partenere.
SUA și aliații săi susțin că externalizarea producției în industriile cheie către China și menținerea unui nivel ridicat de integrare tehnologică cu companiile chineze amenință securitatea națională. De aceea, au început să mute o astfel de producție în alte țări care poate nu oferă cele mai bune condiții pentru aceasta din punct de vedere economic, dar care sunt totuși percepute ca fiind mai sigure din punct de vedere politic.
Țările mici și mijlocii sunt, așadar, răsplătite cu investiții și comerț sau chiar cu ajutor pentru a ajuta la acest proces de „decuplare” – sau „deriscare”, așa cum l-a numit recent șefa Comisiei Uniunii Europene, Ursula von der Leyen.
În loc să ofere doar taxe mai mici corporațiilor străine și să reducă costul de a face afaceri, țările mai mici pot acum profita de aceste noi chirii geopolitice de la marile puteri, care trebuie să cheltuiască mult mai mult capital politic și economic pentru a crea noi aliați și a păstra vechiul. cele.
Țările aflate în fruntea acestei reglobalizări includ piețe mari emergente, exportatori de combustibili fosili și materiale critice pentru tranziția energetică și digitalizare, precum și țări din locații geostrategice. Piețele mari emergente precum Brazilia, India, Indonezia, Mexic și Turcia cochetează cu ambele superputeri și profită la maximum de relațiile lor multistratificate.
Țările din Golf, în special Arabia Saudită, au fost de multă vreme aliați exclusivi ai SUA, care le susținea securitatea în schimbul aprovizionării cu energie. Această relație exclusivă se schimbă, nu în ultimul rând, pentru că SUA au devenit independente energetic. China, care a devenit un importator major de petrol din Arabia Saudită și din alte țări din Golf, câștigă influență în regiune. Țările din Golf sunt acum curtate de cele două superputeri și asta le permite să obțină mai ușor favoruri politice și economice de la ele.
În Africa, țări precum Republica Democrată Congo (RDC) au fost de mult deschise proiectelor mari de investiții în infrastructură și minerit din China. Astăzi, SUA și aliații săi europeni implică și RDC, încercând să o apropie cu promisiuni de piețe vaste de export pentru materiile sale prime, investiții majore și dezvoltarea lanțurilor lor valorice ale bateriilor pentru vehicule electrice.
În schimb, Insulele Solomon, care se află în Pacificul de Sud, o zonă cu o prezență militară tradițională puternică a SUA și a aliaților săi, și-a reechilibrat recent relația în favoarea Chinei. Națiunea insulară nu numai că a acordat Beijingului proiecte majore de infrastructură de dezvoltat, inclusiv porturi, dar a semnat și un nou pact de securitate cu acesta, care ar putea deschide calea pentru o bază militară chineză pe teritoriul său, extinzându-și considerabil raza de acțiune în regiune.
În timp ce unele națiuni ar putea beneficia de pe urma tensiunilor China-SUA, este posibil ca lumea în ansamblu să sufere. Acest lucru se datorează faptului că reglobalizarea va duce, fără îndoială, la o pierdere a eficienței economice și poate exacerba sărăcia.
Fluxurile comerciale și de investiții în general sunt probabil să scadă, subminând economiile multor țări în curs de dezvoltare. Acest lucru ar reduce bogăția și crearea de locuri de muncă și ar afecta milioane de gospodării.
În plus, reglobalizarea nu va atenua riscurile asociate cu tensiunile tot mai mari dintre SUA și China. Conflictul din Ucraina, pe care unii îl consideră un război proxy între SUA și China, și tensiunile din Taiwan reflectă pericolele rivalității lor.
Tentația celor două superputeri de a se slăbi reciproc provocând conflicte regionale ar putea spori riscul unei confruntări militare directe. În această privință, noul război rece seamănă cu cel vechi, cu umbra unui război global și a anihilării nucleare care se profilează în mare măsură.
Lecțiile din istorie trebuie învățate, iar SUA și China trebuie să stabilească mecanisme eficiente de detensionare. Dialogul și construirea încrederii între cele două superputeri ar putea limita consecințele economice și geopolitice ale ciocnirii lor pentru restul lumii.
Sursa – www.aljazeera.com
