Submarinul Komsomolets eliberează radiații de 800.000 de ori peste normal

Submarinul sovietic K-278, cunoscut drept Komsomolets, emite material radioactiv încă din 1989, anul în care s-a scufundat în Marea Norvegiei. Un nou studiu avertizează asupra pericolului care zace la 1.667 de metri adâncime, deși cele două torpile cu focoase nucleare par să reziste coroziunii.

Un dezastru din timpul Războiului Rece

Când a intrat în serviciu, în 1983, era mândria marinei Uniunii Sovietice. Komsomolets era unicat, având un dublu corp din titan ce îi permitea să se scufunde la adâncimi mai mari decât orice alt submarin. Propulsorul său nuclear, alimentat cu plutoniu, îi oferea o autonomie de ani de zile, iar pe lângă zece torpile convenționale, transporta și două focoase nucleare.

Numai că pe 7 aprilie 1989, în apele Mării Norvegiei, un incendiu a izbucnit în compartimentul 7. Flăcările s-au extins rapid prin tuburile de ventilație, obligând echipajul să iasă la suprafață. Submarinul s-a scufundat ulterior lângă insula Bjørnøya. Din păcate, 42 de membri ai echipajului au murit, majoritatea din cauza apei înghețate, în timp ce doar 27 au supraviețuit.

RecomandăriRadiații de sute de mii de ori peste normal la epava submarinului Komsomolets

Iar acum, la aproape patru decenii distanță, epava reprezintă o amenințare tăcută. „Conform uneia dintre primele cercetări rusești, materialul nuclear din focoase a intrat în contact cu apa de mare din cauza deteriorării torpilelor în momentul scufundării”, explică Justin Gwynn, cercetător senior la Autoritatea Norvegiană pentru Siguranța Nucleară și Radiologică.

Niveluri de radiații alarmante

Imediat după accident, în plin Război Rece, sovieticii au organizat mai multe misiuni cu submersibilele MIR pentru a inspecta epava. Era cheie să liniștească temerile, mai ales la scurt timp după dezastrul de la Cernobîl. „Aceasta a determinat rușii să acopere fisurile de pe ambele părți ale compartimentului torpilelor, să sigileze alte deschideri, să umple golurile și să sigileze tuburile lansatoare de torpile. Și au folosit titan pentru aceasta”, adaugă Gwynn.

După misiunile inițiale, norvegienii au preluat supravegherea. K-278 se află și astăzi pe fundul mării, cu trei metri înfipți în nisip. Deși structura este în mare parte intactă, s-au observat daune serioase la prova, exact în zona compartimentului torpilelor. Într-una dintre scufundări, cercetătorii au observat distorsiuni în coloana de apă deasupra tubului de ventilație al compartimentului motor.

RecomandăriFuria care dezbina Marea Britanie. Ce se ascunde în spatele protestelor violente

Analizele au arătat niveluri de radioactivitate de sute de mii de ori peste normal: 398 kBq/m³ de stronțiu-90 și 792 kBq/m³ de cesiu-137. Pentru a înțelege mai bine, aceste valori depășesc de peste 400.000 și, respectiv, 800.000 de ori nivelurile normale din Marea Norvegiei.

Cifrele sunt, pe bune, alarmante.

Impactul asupra vieții marine

V-ați întrebat care este impactul asupra ecosistemului? Ei bine, lucrurile stau puțin diferit față de cum ne-am aștepta. Hilde Elise Heldal, cercetătoare la Institutul Norvegian de Cercetări Marine, vine cu precizări: „În unele probe prelevate de pe ambele părți ale submarinului, am detectat concentrații scăzute de cesiu-137, probabil datorită emisiilor continue, dar nu se așteaptă ca aceste niveluri să afecteze organismele.” Ba chiar, observațiile arată că epava submarinului este acoperită de o fină peliculă de organisme marine.

RecomandăriPolonia cere baze militare americane permanente. Washingtonul suplimentează trupele cu 5.000 de militari.

Cercetătorii au constatat, si, că sursa scurgerilor este combustibilul reactorului, care se corodează. Uranul și plutoniul din reactoare sunt comprimate în cilindri inserați în tuburi metalice, iar degradarea acestora duce la eliberarea materialului nuclear. „În toate oceanele există cantități mici de radioactivitate, nu doar la suprafață”, explică Nuria Casacuberta, cercetătoare la Școala Politehnică Federală din Zürich. „Cesiu-137, stronțiu-90, uraniu-235, plutoniu-240… toate sunt produse industriale, aproape inexistente în natură. Orice atom detectat este, aproape întotdeauna, de origine artificială.”

Cea mai mare parte a radioactivității din oceane provine din testele nucleare din anii ’60 și ’70, dar și din deversările autorizate ale centralelor de reprocesare La Hague (Franța) și Sellafield (Marea Britanie).

Soarta focoaselor nucleare

Dar marea întrebare rămâne legată de cele două torpile nucleare. „Au fost sigilate cu plăci de titan, iar măsurătorile indică că sigilarea funcționează în continuare”, notează Casacuberta. E drept că există o oarecare liniște în această privință, confirmată și de Justin Gwynn. „Nu am găsit urme de plutoniu apt pentru arme nucleare în probele de apă sau sedimente prelevate lângă submarin”, subliniază acesta.

Recuperarea componentelor pare, deocamdată, exclusă din discuție. „Nu putem specula dacă se poate recupera ceva. nu s-au găsit indicii de plutoniu apt pentru arme nucleare în jurul submarinului”, concluzionează Gwynn.

Cercetările vor continua pentru a monitoriza evoluția vechiului submarin sovietic.