Când milițiile sioniste au început să atace satele palestiniene și să le curețe din punct de vedere etnic în 1948, știrile au ajuns la bunicii mei din satul Reineh din Jalil, nordul Palestinei. De teamă de violența sionistă, și-au făcut bagajele și împreună cu nou-născutul lor (unchiul meu) și mai mulți membri ai familiei lor, au fugit în Liban, unde și-au găsit refugiu într-o tabără de refugiați din Baalbek.
În ciuda faptului că s-au confruntat cu mizerie și sărăcie, bunicii mei au rămas în lagăr, pe măsură ce veștile despre atrocitățile pe care le comit sioniștii – ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Nakba – au continuat să vină.
Câteva luni mai târziu, a început luna sfântă a Ramadanului și apoi a venit Eid, care era de obicei o perioadă de fericire, când familiile și comunitățile s-au reunit. Dar fiind departe de patria lor, bunicii mei au simțit mult mai multă durere și un sentiment de pierdere în timpul vacanței.
Strigătele femeilor și ale copiilor au umplut tabăra și i-au frânt inima bunicului meu și a fost momentul în care a devenit hotărât să se întoarcă în Palestina. „Mergem acasă”, a declarat el. Și au făcut-o, riscându-și viața în acest proces.
Bunicii mei erau dintre puținii palestinieni norocoși care au reușit să se întoarcă. Au fost, de asemenea, norocoși să-și găsească satul și casa lor încă intacte. Dar o nouă realitate îi aștepta în patria lor. Satul lor a căzut în granițele noului stat israelian înființat, iar ei, nativii țării, au devenit „infiltrați” și, prin urmare, au fost deportați în conformitate cu legea israeliană.
Acum, lupta lor era să rămână în patria lor.
Armata israeliană făcea o raiune regulată în casa lor căutându-l pe bunicul meu. De fiecare dată când îl găseau, îl expulzau la periferia Jeninului, care la acea vreme se afla sub controlul iordanianului, și de fiecare dată își făcea drum înapoi în acest sat și familia lui.
Curând, bunicii mei și-au dat seama că, pentru a rămâne în Palestina, ar trebui să obțină un statut de rezidență (semi) permanentă din Israel – chiar statul care le ocupa pământul.
Au disprețuit-o pentru ceea ce le făcea lor și oamenilor lor, dar au trebuit să obțină aceste acte. Era singurul mod de a supraviețui, de a fi în Palestina; a fost un act de sumud ( statornicie).
Drept urmare, toți copiii și nepoții lor, inclusiv eu, aveau să devină în cele din urmă cetățeni israelieni – parte a așa-numitei comunități palestiniene din ’48.
Decenii mai târziu, în diferite circumstanțe, m-aș trezi îngrozit să-mi pierd cetățenia israeliană. În ultimii câțiva ani, guvernele israeliene succesive au indicat că caută modalități de denaturalizare a palestinienilor, considerându-ne o „amenințare demografică”.
Acest lucru mi-a hrănit din ce în ce mai mult anxietatea. În urmă cu câteva luni, am început să am un vis recurent, un coșmar mai precis, în care sunt dezbrăcat de cetățenia mea israeliană.
Într-o versiune a visului, autoritățile israeliene au făcut ca cetățenia palestinienilor din ’48 să semene cu reședința permanentă pe care au acordat-o ierusalimilor palestinieni de la ocuparea orașului în 1967. Acest statut este condiționat de palestinienii – care au locuit în Ierusalim pentru secole – putând demonstra că orașul este „centrul vieții” lor.
Având în vedere că locuiesc în afara Israelului de aproape 15 ani, în visul meu nu am mai putut să-mi revendic rezidența, iar autoritățile mi-au deposedat de cetățenie. Aceasta însemna că mi s-a interzis definitiv să intru sau să locuiesc în țara mea natală, incapabil să vizitez sau să mă întorc, ceea ce este soarta multor ierusalim și a refugiaților palestinieni.
M-am trezit din acest coșmar în panică, cu inima bătând cu putere, transpirat și respirând greu. Pentru a mă calma, a trebuit să-mi reamintesc că asta nu sa întâmplat… încă.
Atașamentul meu față de cetățenia mea israeliană nu este o alegere, ci o necesitate. Urăsc faptul că trebuie să păstrez această cetățenie pentru ca eu și copiii mei să putem continua să ne vizităm patria și să menținem posibilitatea de a trăi acolo. Aceasta este o cetățenie a unui stat care ne colonizează, ocupă și deposedează și, totuși, trebuie să lupt pentru a o păstra – la fel cum au luptat bunicii mei pentru ao dobândi.
Coșmarurile mele, anxietatea adânc înrădăcinată, nu sunt doar paranoia. Cetățenia israeliană pentru palestinieni este fragilă și condiționată. Având în vedere că Israelul are la putere cel mai de extremă dreapta guvern din istoria sa, nu numai că miniștrii și parlamentarii israelieni solicită public o a doua Nakba, dar caută și modalități de extindere a capacității lor de a le deposeda palestinienilor de cetățenia, ca mijloc. pentru a elimina prezența palestiniană în Palestina.
Din prima zi, acum 75 de ani, Israelul s-a confruntat cu problema palestinienilor care au rămas în Palestina. David Ben Gurion, primul prim-ministru al Israelului, s-a opus unei propuneri de lege a cetățeniei, deoarece ar fi dus la naturalizarea palestinienilor care au rămas. În schimb, a vrut să-i mențină sub statutul de rezidenți, deoarece ar fi fost mai ușor să-i expulzi pe rezidenți decât pe cetățeni.
Legea cetăţeniei, le-a spus el miniştrilor săi, poate aştepta. „Când ai o țară într-o stare stabilă, atunci problema cetățeniei este una simplă. Dar aici ceri să luăm decizii cu privire la chestiuni pe care nu ne interesează să le finalizăm… Ne aflăm într-o situație instabilă și în schimbare, așa că de ce ar trebui să ne punem probleme rezolvând această problemă? Nu înțeleg urgența.”
În ciuda poziției lui Ben Gurion, în 1952, Israelul a legiferat o lege a cetățeniei care a dus la naturalizarea palestinienilor care au rămas. Această cetățenie, totuși, nu le-a acordat toate drepturile de care se bucurau israelienii evrei. Era o cetățenie rasializată, inferioară – una care nu le-a permis multor palestinieni care au primit-o să se întoarcă în satele, casele și pământurile lor, de care forțele sioniste i-au deposedat.
Peste șapte decenii mai târziu, Israelul ia măsuri active pentru a submina cetățenia deja paralizată a palestinienilor și pentru a-i face mai vulnerabili la denaturalizare. Bucurându-se de impunitate totală pentru crimele sale pe arena internațională, Israelul știe că poate continua să diminueze puțina protecție pe care cetățenia sa o oferă palestinienilor.
Acum avansează treptat modelul Ierusalim pentru a se aplica palestinienilor din ’48, ceea ce seamănă remarcabil cu planul inițial al lui Ben Gurion.
Între 1967 și 2016, Israelul a revocat rezidența a 14.595 de ierusalim. Scopul este de a face și cetățenia palestinienilor din 1948 mai ușor de revocat.
Procesul a început cu beduinul palestinian.
În 2010, Ministerul de Interne a început o revizuire a statutului de cetățenie al beduinilor, concluzionand că mii dintre ei au fost înregistrați „în mod eronat” ca cetățeni în conformitate cu Legea cetățeniei din 1952. Până acum sute și-au pierdut oficial cetățenia.
Apoi, autoritățile israeliene au început să facă presiuni pentru un cadru legal care să permită denaturalizarea bazată pe „neloialitatea” percepută.
În iulie 2022, Curtea Supremă a Israelului a hotărât în cazul lui Alaa Zayoud, un cetățean palestinian care ar fi condus mașina în soldații israelieni, că o „încălcare a loialității” este un motiv suficient pentru denaturalizare, chiar dacă persoana ar deveni apatridă ca urmare. a acestei actiuni.
Hotărârea, care încalcă direct dreptul internațional, afectează atât palestinienii din ’48, cât și ierusalimii palestinieni. Înseamnă că Israelul poate urmări acuzații false și îi poate dezlipi pe palestinieni de statutul lor legal, lăsându-i fără statut și apatrizi.
Numai în ultimii doi ani, sute de palestinieni, care dețin fie reședința israeliană, fie cetățenia israeliană, au fost inculpați pentru acuzații de terorism. După evenimentele din mai 2021 – cunoscute sub numele de Intifada Unității – aproape 200 de palestinieni au fost acuzați de infracțiuni teroriste, pur și simplu pentru că și-au apărat casele, comunitățile și locurile sfinte de violența statului și a coloniștilor. Ei se confruntă acum cu pericolul de a-și pierde statutul.
În februarie 2023, Israelul a făcut un pas suplimentar pentru a consolida posibilitatea de denaturalizare prin adoptarea unei legi care legalizează revocarea rezidenței sau a cetățeniei palestinienilor întemnițați pentru acuzații de terorism care primesc ajutor financiar de la Autoritatea Palestiniană (AP). AP sprijină financiar familiile prizonierilor palestinieni din închisorile israeliene sau a celor care au fost uciși sau grav răniți de forțele israeliene.
Legea, împreună cu decizia Curții Supreme din iulie 2022, deschide ușa expulzării în masă a palestinienilor. Adică, un stat colonic de apartheid adoptă și aplică legi care permit deportarea populației native, ceea ce reprezintă o încălcare a dreptului internațional.
Pe măsură ce sărbătorim 75 de ani de la Nakba, milioanelor de refugiați palestinieni continuă să li se refuze dreptul la întoarcere, în timp ce palestinienii din ’48 continuă să se confrunte cu violența dependenței lor de cetățenia lor pentru a rămâne în Palestina.
Cetățenia noastră ne permite, deocamdată și în cea mai mare parte, să rămânem în patria noastră, dar suntem și întemnițați de paradoxul ei. Chiar dacă cetățenia israeliană face parte din colonizarea noastră, suntem legați de ea și suntem forțați să luptăm pentru ea.
Însăși existența noastră necesită gestionarea acestui paradox, de a fi atât cetățeni israelieni, cât și supuși coloniali. Dar, în același timp, prezența noastră subminează și narațiunea israeliană care încearcă să ștergă palestinienii și istoria Palestinei și este încă un act de rezistență la apartheid și colonizare israeliană.
Sursa – www.aljazeera.com
