În Pirinei, o stație vastă, abandonată, se redeschide ca hotel

Mergeți spre nord din Canfranc Estación, la 1.200 m în sus, în Pirineii spanioli, urmând malul drept al râului Aragón și veți găsi o potecă umbrită numită Paseo de los Melancólicos (promenada melancolicilor). Există două teorii cu privire la modul în care și-a primit numele.

Unul este că era constituționalul prescris consumatorilor care veneau în sat, un loc de mai puțin de 600 de oameni, scoțând schiorii și drumeții care vin în sezonul sărbătorilor, în speranța că aerul de munte le va limpezi plămânii și le va lumina. dispozitie.

Celălalt este că a fost numit după jumătate de milion care au fugit din Spania lui Franco în Franța, la puțin peste 7 km nord. Canfranc fusese unul dintre cele trei locuri în care calea ferată a trecut granița. În 1936, Franco a închis granița și a ordonat întărirea tunelului de tren (utilizat acum ca laborator subteran pentru cercetarea materiei întunecate, care necesită un fel de „tăcere cosmică” găsită în adâncul munților). Cu benzina rară și fără trenuri, singura cale de ieșire era pe jos.

În aceste zile, cineva merge pe aceste cărări din plăcere. În această perioadă a anului, podeaua pădurii este acoperită nu doar cu mușchi și licheni, ci și violete, cowslips, aquilegias, hellebores și saxifrage de luncă. Dar principalul motiv pentru a veni la Canfranc este să vă minunați de monumentala sa fostă gară internațională, un palat modernist din beton și oțel care se întinde pe 241 m nord-sud de-a lungul unei văi încă pline de vestigii de depozitare și silozuri construite pentru a găzdui mărfurile și cereale care au fost comercializate pe acest traseu.

Recepția hotelului restaurat; lucrările de renovare au durat patru ani © Manolo Yllera

Hotelul se află chiar la est de Parque Natural Valles Occidentales; stațiunea de schi Candanchú este la 3 km distanță © Manolo Yllera

Deschisă în iulie 1928, cu o ceremonie la care au participat atât regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei, cât și președintele Gaston Doumergue al Franței, calea ferată nu numai că promitea o rută de la Paris, prin Zaragoza și Madrid, până la Lisabona și de acolo către America, ci și o nouă eră. de colaborare între cele două ţări. Totuși, materialul rulant respectiv rula pe linii de ecartament diferit, astfel încât pasagerii și mărfurile au fost nevoiți să schimbe trenurile, de unde și nevoia unei clădiri suficient de mare pentru a găzdui sălile de vamă și de imigrare ale fiecărei națiuni, precum și un hotel, restaurant, spital, bibliotecă. , bancă și, la etaj, cazare pentru înalții săi funcționari.

În 1940, după încheierea războiului civil, Franco a redeschis tunelul și granița, după care Canfranc a devenit un focar de spioni, denumit uneori „Casablanca din Pirinei”. A oferit o rută de ieșire din Franța ocupată prin care mii de oameni au scăpat în SUA, iar peste 80 de tone de aur jefuit și cereale franceze au fost comercializate cu Spania și Portugalia pentru wolfram necesar efortului de război german. Până la sfârșitul anului 1942, moment în care întreaga Franță era sub ocupație nazistă, stația era controlată de Gestapo.

După război ruta a fost frecvent amenințată de subfinanțare și volume reduse de trafic, apoi în 1970, un tren de marfă de pe partea franceză a deraiat, a lovit și a distrus un pod și linia internațională a fost închisă definitiv. În următoarea jumătate de secol, clădirea gării a fost lăsată să se deterioreze, menținându-și porecla, „Titanicul munților” — până când situl a fost achiziționat de guvernul regional în 2013 și planurile de restaurare au fost anunțate în 2017. În februarie, sub conducerea grupului spaniol de ospitalitate Barceló, și-a deschis în sfârșit porțile ca un hotel de 104 camere — frumos proiectat, plin de istorie și, cu camere de la 149 EUR pe noapte, o afacere.

Încă teoretic este posibil să ajungi acolo cu trenul: există trei servicii zilnice lente, dar pitorești din Zaragoza (care are un aeroport mic deservit din Marea Britanie de Ryanair), la 170 km distanță. Majoritatea oaspeților ajung însă cu mașina.

Sala centrală vastă de rezervări are scara originală de marmură mare © Manolo Yllera

Se intră în hotel prin ceea ce era sala centrală de rezervări, un spațiu impunător cu trei înălțimi, luminat de ferestre de claină prin care vârfurile munților înzăpeziți din jur sunt vizibile de ambele părți. Lămpile de perete din alamă și unele dintre plăcile originale sunt încă la fața locului, la fel ca o scară grandioasă de marmură care coboară în tunelul care trece pe sub șine. Deasupra recepției, un scut inscriptionat RF, pentru Republique Française, indică nordul, sau aripa franceză, care găzduia cândva un consulat. Vizavi, aripa spaniolă poartă armele lui Alfonso al XIII-lea.

În rest, noile sale interioare, realizate de practica barcelonesă Ilmio, evită orice care amintește în mod evident de vagoane, chiar dacă personalul antrenant este îmbrăcat ca angajați ai trenului, în livrea verde elegantă, cu fluiere și kepis.

Gara internațională Canfranc pe o carte poștală în 1934 © Alamy

Spatele gării abandonate în 2014 . . . © Alamy

. . . și sala de bilete abandonată în 2005 © Alamy

Camera mea, un „superior deluxe” situat la etajul doi, era spațioasă și impecabil de confortabilă, cu podea cu parchet, iluminat bine plasat și o canapea mare pentru a citi mai departe. Singura decorație a fost o serie de fotografii ale gării din perioada ei de glorie, încadrate într-una dintre cele 365 de ferestre originale. Și singura ciudățenie era toaleta, al cărei vas emana o lumină albastră nepământeană. Suitele Junior au amprente și decor identice, dar sunt compartimentate pentru a crea o zonă de relaxare cu un televizor suplimentar.

Există, de asemenea, patru apartamente de semnătură, numite după fondator și alții care au jucat un rol în istoria extraordinară a acestui loc, figuri precum Albert Le Lay, „Schindlerul spaniol”, șeful vamei stației și unul dintr-o rețea de spioni conduși. de la consulatul britanic din San Sebastián. Nu numai că a efectuat evacuarea a nenumărați evrei prin Canfranc, dar a lucrat cu oameni ca Josephine Baker, animatorul din epoca jazzului și eroina-spion a Rezistenței Franceze. Ea a trecut prin aici în noiembrie 1940, trimițând detalii despre invazia planificată a Gibraltarului de către Germania, împreună cu liste cu baze aeriene Luftwaffe din Franța și agenți de contrainformații despre care se știe că sunt în libertate în Marea Britanie și Irlanda, toate scrise cu cerneală invizibilă pe partitura ei. . Destinația ei a fost Ambasada Marii Britanii la Lisabona și Serviciul Secret de Informații al Regatului Unit.

Dormitoarele noului hotel sunt inspirate din anii 1920 și prezintă fotografii ale gării din perioada sa de glorie © Manolo Yllera

După cum notează biograful lui Baker, Damien Lewis, agenții vamali francezi, germani și spanioli au fost prea descurajați de abundența ei de bagaje pentru a se deranja să-l deschidă și prea uimiți de celebritatea ei pentru a o percheziționa. „Veledoarea ei a fost mantia ei”, scrie el în bestsellerul de anul trecut Flacăra rezistenței, citând-o spunând: „Cine ar îndrăzni să o cerceteze până la piele pe Josephine Baker?” Colecționarul și patronul Peggy Guggenheim, care se gândise să nu vrea să călătorească cu „atât de multe valize”, a fost mai puțin norocos, când a schimbat trenurile aici opt luni mai târziu. „La frontieră am fost căutat din cap până în picioare, gol”, își amintește ea în autobiografia ei Out of This Century.

Există o plimbare excelentă prin peisaje care au fost modelate de calea ferată

Odată autorizată să-și continue călătoria, „A fost minunat să fiu liber de Gestapo și să te bucuri din nou de viață”, a scris Guggenheim, lăudând „mâncărurile minunate” pe care le-a mâncat în Spania. Și mâncatul rămâne o altă plăcere aici, nu în ultimul rând pentru că restaurantele hotelului sunt supravegheate de Eduardo Salanova și Ana Acín, a căror instituție din Huesca, Espacio N, are o stea Michelin.

Salanova a crescut în Canfranc, de unde accentul pus pe bucătăria tradițională aragoneză în restaurantul principal, mâncăruri precum cachopo (miel pane, umplut cu brânză și prăjit) și torrija (pâine prăjită în esență franțuzească, prăjită în unt și caramelizată în zahăr muscovado), deși când vine vorba de desert — marea glorie a acestui meniu — alege iaurtul răcit din lapte de oaie aerat, cu înghețată și gel din fructul pasiunii, o combinație perfectă de acru și dulce, moale și solid.

Piscina hotelului © Manolo Yllera

Mesele din barul Bibliotecii © Manolo Yllera

Acesta nu este un loc pentru numărarea caloriilor (sau vegani). Există însă variante mai ușoare și internaționale: un poke bowl cu păstrăv local curat, un singur cannelloni supersized, umplut cu vițel local, ciuperci și alune, îmbrăcat într-un sos Perigord și inevitabilul burger.

Dacă gătitul în restaurantul principal este copios și ieftin, cu aperitive de la 9,50 € și principal de la 17 €, bucătăria din restaurantul gastronomic, care se deschide complet în luna mai, promite să fie senzațională.

Ocupând o pereche de vagoane parcate acum pe șinele care trec de-a lungul spatelui clădirii, o cină cu mai multe feluri de mâncare aici îți va costa cel puțin 120 EUR pe cap înainte să te gândești la vin. Dar pe baza celor șapte cursuri prezentate rafinat pe care le-am încercat la o cină de preview pentru personal, va deveni cu siguranță o destinație în sine.

Restaurantul gastronomic găzduit în vagoane restaurate © Manolo Yllera

Ingredientele pe care Salanova le folosește sunt luxoase și, acolo unde este posibil, din regiune sau din vecinii săi: sturioni și caviar din El Grado, bibilică din Monegros, miel din Huesca, percebes (barnacle de gâscă) din Galicia. Dar ceea ce face cu produse mai obișnuite este ceea ce uimește. Mâncărurile remarcabile pentru mine au fost o cremă de ceapă caramelizată lichefiată într-o baltă de sos Périgueux cu trufe și o emulsie de borage, scoici și scoici.

Există acum planuri de redeschidere a căii ferate internaționale – reconstruirea șinei pe partea franceză și transformarea părții spaniole la ecartament standard, astfel încât trenurile să poată circula – deși finalizarea va mai fi de mulți ani. Deocamdată, majoritatea oaspeților hotelului, aproape toți spanioli sau francezi, par să fi fost atrași de istoria lui, căci povestea lui Canfranc a inspirat o mulțime de cărți în Spania (ficțiune de spionaj și romantice, precum și istorie) , dintre care multe aliniază rafturile barului Library și Café Art Deco.

Dar există o plimbare excelentă și de la hotel, prin peisaje care au fost și ele modelate de calea ferată. Laturile văii ar fi încă iarbă, dacă n-ar fi fost cele șapte milioane de pini scoți, corsicani și pini, brad, zada, fag și mesteacăn argintiu plantați cu un secol în urmă pentru a preveni alunecările de teren, inundațiile și avalanșele. Poziția strategică a lui Canfranc ca punct de frontieră rămâne, de asemenea, evidentă, în fortul Coll de Ladrones din secolul al XVIII-lea și în buncărele mai recente care servesc drept repere.

Dar dacă istoria este un stimulent pentru a călători, poate apărea și asupra unui hotel, iar poveștile neliniștitoare nu creează întotdeauna o atmosferă fericită. Aici, însă, nu aș fi putut fi mai fericit. Canfranc încă se simte ca un loc de evadare, dar în zilele noastre este din grijile lumii.

Sursa – www.ft.com