Rusaliile Negre la 75 de ani. Ce a câștigat regimul comunist și ce au pierdut 12.791 de familii

În noaptea de 17/18 iunie 1951, regimul comunist a scos din case peste 40.000 de oameni din Banat și Mehedinți și i-a trimis forțat în Bărăgan, într-o operațiune gândită ca măsură de securizare a graniței cu Iugoslavia. Erau familii întregi, ridicate din 203 localități aflate pe o rază de aproximativ 25 de kilometri, de la Beba Veche, județul Timiș, până la Gruia, județul Mehedinți.

În cifre, vorbim despre 12.791 de familii și aproape 1.700 de morți în anii care au urmat deportării, dintre care 175 de copii. Raportat la cei peste 40.000 de deportați, rezultă că aproximativ unul din 24 nu a mai supraviețuit întoarcerii. Iar amploarea mobilizării arată dimensiunea politică a deciziei: 20.000 de militari și cadre ale aparatului de forță, adică aproape un om al statului la fiecare doi deportați, însoțiți de 2.500 de activiști de partid.

Miza pentru autorități era eliminarea din zona de frontieră a populației considerate nesigure etnic și social, într-un moment în care relațiile dintre România și Iugoslavia se deterioraseră puternic după excluderea Belgradului din Cominform, în 1948. Pentru cei ridicați în acea noapte, consecința a fost pierderea locuinței, a pământului, a libertății de mișcare și, pentru mulți, a șansei de a se mai întoarce la viața de dinainte.

Decizia a fost luată de regimul condus la București de Gheorghe Gheorghiu-Dej, care se temea de o posibilă intervenție americană prin Iugoslavia. Ministerul român al Forțelor Armate primise din URSS două divizii de tancuri T-34, plasate la graniță, într-o zonă tratată oficial drept spațiu cu risc ridicat.

Zona de frontieră a fost golită pe criterii etnice și sociale

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc a explicat că deportarea nu a fost un incident izolat, ci o operațiune planificată la scară mare.

„Populația din zona de frontieră, atât prin componența etnică, cât și prin cea socială, reprezenta în ochii autorităților «un factor ridicat de risc» pentru contaminarea cu «erezia» iugoslavă. Pentru a securiza zona, conducerea de partid a hotărât ca pe o rază de aproximativ 25 km, începând de la Beba Veche (județul Timiș) și până la Gruia (județul Mehedinți), care includea un număr de 203 localități aparținând actualelor județe Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, populația să fie «dislocată» în Bărăgan. Prin proporțiile pe care le-a atins și mijloacele folosite, acțiunea a cunoscut toate datele unui proces de deportare”.

Cei vizați nu erau doar români. Operațiunea a inclus germani, sârbi, bulgari, aromâni și refugiați din Basarabia și Bucovina de Nord. Numai că tocmai acest amestec arată că suspiciunea politică a regimului depășea apartenența etnică: conta cine locuia lângă frontieră și cine era văzut ca greu de controlat.

Potrivit Libertatea, în sute de localități au intrat peste noapte trupe de Securitate, grăniceri, milițieni, pompieri și activiști de partid. Operațiunea a fost condusă de o comisie ministerială prezidată de Gheorghe Pintilie, ministru adjunct al Afacerilor Interne la acel moment.

Drumul spre Bărăgan a început în vagoane de vite și s-a terminat pe câmp

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc descrie mecanismul ridicării și al transportului ca pe o acțiune militarizată, aplicată fără diferențe între copii, bolnavi, vârstnici sau femei însărcinate.

„În sute de localități din Banat și din sud-vestul Olteniei au pătruns 20.000 de militari din Ministerul de Interne, trupe de Securitate, grăniceri, miliție și pompieri, însoțiți adesea de civili, bătând la porțile caselor și somându-i pe localnici să-și strângă lucrurile și să-și părăsească locuințele. Operațiunea de «dislocare» a fost condusă de o comisie ministerială prezidată de ministrul adjunct al Afacerilor Interne, Gheorghe Pintilie. Peste 40.000 de persoane, români, basarabeni și bucovineni, macedoneni, germani, unii dintre ei recent întorși din prima deportare în URSS, sârbi și alte naționalități au fost obligați să-și părăsească gospodăriile cu destinația stepa Bărăganului. Au fost îmbarcați împreună, tineri și bătrâni, femei și bărbați, copii mici, bolnavi și femei gravide, în vagoane folosite anterior la transportul vitelor, pentru ca la capătul călătoriei să fie depuși în Bărăgan, pe câmp, sub cerul liber, departe de orice altă localitate”.

Ajunși acolo, deportații au trebuit să-și sape mai întâi bordeie și apoi să-și ridice case. Au avut domiciliu obligatoriu în noile așezări și au fost supravegheați de foști deținuți aduși de Securitate. Unii au ajuns și în închisoare, condamnați pentru uneltire contra regimului.

Scriitorul Romulus Rusan a legat această deportare de modelul sovietic al mutărilor forțate de populație și de încercarea de a zdrobi rezistența din două zone agricole greu colectivizabile, Banat și Mehedinți. El arăta că scopul politic nu a fost atins pe deplin, pentru că deportații și-au refăcut gospodăriile și au supraviețuit prin muncă.

Mărturia unei fetițe de 8 ani păstrează dimensiunea umană a nopții

Dora Sarafolean, care avea 8 ani în iunie 1951, a lăsat una dintre cele mai precise mărturii despre momentul scoaterii din casă. Detaliile spun mai mult decât orice formulă istorică.

„A fost o noapte de groază. Noi, copiii, ne-am speriat. Ne-am dat seama că se întâmplă ceva îngrozitor cu familia și nu ne mai puteam desprinde de piciorul mamei. Ne-am strâns așa, fiindcă ne era frică că ne răpește cineva. Părinții mei erau total derutați. Tatăl meu privea așa cu lacrimi în ochi și pentru mine a fost semnul unui dezastru. Țin minte cum am părăsit casa: casa noastră este o casă frumoasă, impunătoare, situată pe colțul unor două străzi. Am părăsit casa și vecinii înconjurau casa și… lacrimi și jale, nu se poate reda în cuvinte nici după 50 de ani sentimentul acela foarte dureros. Că ne-am dat seama că nu ne mai întoarcem curând și că se rupe ceva în viața noastră. Și după aceea ne-am dus la gară și ne-au ținut acolo în gropile acelea mizerabile pe care le are fiecare gară. (…) Toată lumea bănuia că ne duc în Siberia. Că pentru Siberia, de ce să ne luăm lucruri cu noi. (…) Ne-au dus cu căruțele și cu bagajele într-un câmp, absolut lan de grâu, în mijlocul unui lan de grâu, la vreo 7 km de această gară și foarte departe de următoarea gară. Și ne-am pus acolo paturile și am dormit în aceea noapte sub cerul înstelat”.

Dar sfârșitul deportării nu a însemnat și repararea pagubei. În decembrie 1955, Consiliul de Miniștri a ridicat restricțiile de domiciliu, iar în 1956 majoritatea deportaților s-au întors acasă. Nu au fost repuși însă în dreptul de proprietate asupra gospodăriilor lăsate în urmă, una dintre cele mai concrete pierderi rămase după anii de domiciliu obligatoriu.

După eliberarea deportaților, satele ridicate în Bărăgan au fost folosite mai departe ca domicilii obligatorii pentru deținuți politici considerați recalcitranți. Iar după grațierea generală din 1964, casele au fost demolate, terenurile au fost arate și transformate în câmpuri agricole. Una dintre puținele localități menționate ca supraviețuitoare este Fundata, județul Ialomița.