SUA vs. Europa: Istoria conflictelor de la Suez la Ucraina
Europa, din nou cu spatele la zid din cauza Casei Albe. Surprinzător? Nu chiar. Istoria relației transatlantice e plină de astfel de momente tensionate, de la criza Suezului și până la războiul din Ucraina.
Mediafax subliniază că nu vorbim de excepții, ci de o constantă a confruntărilor diplomatice ce a început imediat după Al Doilea Război Mondial. Să aruncăm o privire la cele mai fierbinți episoade pentru a înțelege ce se întâmplă azi.
Suez 1956: Când America a pus piciorul în prag
1956. Anul crizei Suez. Franța, Marea Britanie și Israelul au intrat militar în Egipt. Voiau să-l dea jos pe președintele Gamal Abdel Nasser și să preia din nou controlul asupra Canalului. Washingtonul a spus NU. Categoric. A pus presiune diplomatică, a impus sancțiuni economice, a folosit tot arsenalul. Și a funcționat. Intervenția a fost oprită, dar relațiile cu Londra și Parisul s-au răcit brusc, marcând, conform Mediafax, începutul declinului influenței europene.
Ce au făcut celelalte state europene? Majoritatea au susținut SUA. Diplomatic. De trimis trupe, nici vorbă. Ecuația s-a complicat și mai mult din cauza protestelor masive din marile orașe, forțând guvernele la un joc de echilibristică între loialitatea față de americani și furia propriilor cetățeni. O misiune aproape imposibilă.
Rachetele nucleare: Frica de un nou război rece
Salt în timp, la începutul anilor ’80. O nouă criză. Sovieticii instalează rachetele SS-20. NATO a răspuns imediat. Cum? Aducând rachetele americane Pershing și de croazieră pe continent. Panică. Peste tot. Proteste uriașe împotriva armelor nucleare au zguduit Europa, multe fiind îndreptate direct împotriva SUA. Frica unei noi curse a înarmărilor se simțea în aer, iar atmosfera era pur și simplu electrică.
Invazia Irakului: Diviziunea „veche” vs. „nouă” Europă
Invazia Irakului. O altă lovitură dată unității transatlantice. Washingtonul a decis să atace, dar nu cu sprijin unanim. Franța și Germania s-au opus. Vehement. Donald Rumsfeld, șeful Apărării americane, a aruncat atunci celebra etichetă: „Vechea Europă” contra „Noua Europă”. O declarație care a scos la suprafață fisuri adânci între aliați. Coincidență? Puțin probabil.
Trump 2.0: Europa, lăsată pe cont propriu în fața Rusiei?
Și ajungem la Donald Trump. Revenirea sa la Casa Albă în 2025 a dat totul peste cap. Atitudinea lui față de Putin? Conciliantă. Față de Zelenski? Distantă. Sprijinul pentru Kiev? Redus. Europa a intrat în alertă. Liderii de aici știu că securitatea continentului depinde de ce se întâmplă în Ucraina. Dar America?
Noua strategie de securitate a administrației Trump a zugrăvit un portret deloc măgulitor al aliaților europeni: slabi, critici la adresa politicilor de migrație și a libertății de exprimare, parteneri de neîncredere pe termen lung. O distanțare strategică, în toată regula. Pe acest fond, Trump a lovit și economic, amenințând UE cu tarife vamale usturătoare. S-a pornit de la un anunț de 30% pentru bunurile europene, ajungându-se la un compromis de 15% pentru cele mai multe produse. Nimic nou.
