Sună clopotul la Elysée. Și sună a alarmă. Emmanuel Macron, președintele Franței, a aruncat mănușa cu o declarație de o gravitate rară, acuzând deschis că Donald Trump urmărește „dezmembrarea” Uniunii Europene. Nu este o simplă figură de stil aruncată în arena politică. Este un diagnostic rece, formulat în fața a ceea ce Parisul consideră a fi o ofensivă directă, o agresiune clară la adresa proiectului european. Cuvintele sale, rostite în interviuri acordate presei europene, vin într-un moment de maximă tensiune, cu liderii europeni reuniți pentru a discuta despre competitivitate și securitate. Doar că agenda s-a schimbat brusc. Discuția nu mai este despre cum să concurezi cu America, ci despre cum să supraviețuiești Americii lui Trump.
Suntem în februarie 2026. Spectrul unei noi președinții Trump nu mai este o ipoteză de lucru, ci o realitate iminentă cu care Europa trebuie să învețe să trăiască. Sau să moară. Macron a spus-o clar încă din 2024, în faimosul său discurs de la Sorbona: „Europa noastră este muritoare. Ea poate muri”. Atunci părea o metaforă sumbră. Acum sună ca o profeție pe cale să se împlinească.
Spectrul America First și coșmarul european
Să nu ne amăgim. Ostilitatea lui Donald Trump față de Uniunea Europeană nu este nouă. În timpul primului său mandat, a catalogat constant UE drept un adversar comercial, a aplaudat Brexitul și a subminat din interior coeziunea transatlantică. A acuzat în nenumărate rânduri, și continuă să o facă, Europa că „profită” de umbrela de securitate americană fără să plătească prețul corect. Retorica sa a lăsat urme adânci. Într-o anecdotă relatată de comisarul european Thierry Breton, Trump i-ar fi spus Ursulei von der Leyen în 2020 că SUA nu vor ajuta niciodată Europa dacă va fi atacată.
Acestea nu sunt doar vorbe. Ele reflectă o viziune profundă, o doctrină „America First” care vede în multilateralism o slăbiciune și în aliați, niște competitori care trebuie ținuți sub control. Macron susține că administrația Trump este „deschis anti-europeană” și acționează deliberat pentru a slăbi și diviza blocul comunitar. Problema e că, de data aceasta, amenințările vin într-un context geopolitic infinit mai periculos. Războiul din Ucraina continuă să macine resurse și vieți la granița estică a Uniunii, iar dependența de garanțiile de securitate americane este, pentru multe state, absolută.
Articolul 5, o garanție cu clauze suspensive?
Recent, Trump a mers chiar mai departe, sugerând că ar încuraja Rusia să atace țările NATO care nu își plătesc „facturile”, adică nu alocă 2% din PIB pentru apărare. Declarația a provocat unde de șoc de la Varșovia la Lisabona. Cert e că presiunea a funcționat. Conform datelor NATO, un număr record de 23 de state membre, dintr-un total de 32, au atins sau depășit ținta de 2% în 2024. Cheltuielile europenilor pentru apărare, plus cele ale Canadei, au crescut cu 20% într-un singur an, ajungând la peste 485 de miliarde de dolari. O sumă colosală, de peste patru ori mai mare decât bugetul militar al Rusiei.
Și totuși, frica persistă. De ce? Pentru că dincolo de cifre, este vorba despre încredere. Iar încrederea în angajamentul american este la un minim istoric. Întrebarea care circulă pe coridoarele de la Bruxelles și din cancelariile europene este brutal de simplă: mai este Articolul 5, clauza de apărare colectivă a NATO, o garanție de neclintit sau a devenit un simplu instrument de negociere în mâinile unui președinte american imprevizibil?
Planul Macron: Suveranitate sau vasalitate
În fața acestei realități, Emmanuel Macron propune o ruptură de paradigmă. Un salt înainte. El cere Europei să iasă din „minoratul strategic” și să își asume destinul de putere globală. Conceptul său cheie, promovat încă din primul discurs de la Sorbona din 2017, este „suveranitatea europeană” sau „autonomia strategică”. Practic, capacitatea Uniunii de a acționa independent, acolo unde este necesar, fără a depinde de bunăvoința Washingtonului sau de presiunile Beijingului.
Planul francez, pe care Macron îl împinge cu o insistență aproape disperată, se articulează pe trei piloni majori.
1. O apărare europeană credibilă
Primul și cel mai urgent pilon este securitatea. Parisul nu propune desființarea NATO, ci construirea unui pilon european puternic în interiorul Alianței. Un pilon capabil să acționeze autonom dacă situația o cere. Asta înseamnă mai mult decât atingerea țintei de 2%. Înseamnă investiții comune în capabilități militare de ultimă generație prin instrumente precum Fondul European de Apărare (EDF) și Cooperarea Structurată Permanentă (PESCO).
Mai mult, Macron insistă pentru o „preferință europeană” la achizițiile de echipamente militare. Logica sa este simplă: este absurd ca banii europeni, alocați pentru a crește securitatea europeană, să finanțeze în proporție covârșitoare industria de apărare americană. „Trebuie să producem mai mult, mai repede și mai mult în Europa”, a subliniat el. Este o idee care, deși logică, se lovește de rezistența statelor, în special din Est, care preferă să cumpere tehnică americană testată în luptă și care garantează interoperabilitatea cu principalul aliat.
2. Războiul economic: „Made in Europe”
Al doilea front este cel economic. Macron avertizează că Europa este prinsă la mijloc între subvențiile masive ale Americii, prin Inflation Reduction Act (IRA), și „tsunami-ul comercial” al produselor chinezești ieftine. Fără o reacție fermă, baza industrială a continentului riscă să fie pur și simplu „măturată”.
Soluția propusă de Paris? O strategie „Made in Europe” agresivă. Asta implică o politică industrială comună, protejarea sectoarelor strategice (energie, tehnologie, chimie, auto) și, din nou, o „preferință europeană” în achizițiile publice. Practic, o formă de protecționism defensiv. „Chinezii o fac, americanii o fac. Dacă nu o facem și noi, vom fi eliminați”, a argumentat Macron. Pentru a finanța aceste ambiții, el a readus în discuție ideea controversată a unor noi împrumuturi comune la nivelul UE, așa-numitele „eurobonduri pentru viitor”, menite să finanțeze investiții masive în inteligență artificială, tranziție verde și apărare.
3. Bătălia pentru mințile noastre: suveranitatea digitală
Al treilea pilon, adesea subestimat, este cel tehnologic și cultural. Macron anticipează că următorul atac al administrației Trump va viza reglementările digitale europene, precum Digital Services Act (DSA). Europa încearcă să impună reguli giganților Big Tech, majoritatea americani, iar acest lucru este văzut la Washington ca un atac direct. Pentru președintele francez, miza este uriașă: „Ca europenii să poată spune că creierele copiilor noștri nu sunt de vânzare, că emoțiile lor nu trebuie monetizate de marile platforme americane sau chinezești, asta înseamnă suveranitate”.
Cine ascultă la Paris? Zidul Berlinului și dilema estică
Viziunea lui Macron este grandioasă. Poate chiar necesară. Dar are o problemă fundamentală: este, în mare parte, o viziune franceză. Iar în Uniunea Europeană, o viziune care nu devine franco-germană are șanse mici de reușită.
Germania, deși a trecut prin propria sa transformare de politică externă, așa-numita „Zeitenwende”, rămâne mult mai atlanticistă și mai reticentă la ideile franceze. Berlinul se opune vehement ideii de noi datorii comune, considerând că aceasta distrage atenția de la „problema reală a productivității”. De asemenea, industria germană, puternic orientată spre export, se teme de un război comercial cu SUA sau China, pe care politicile protecționiste ale lui Macron l-ar putea declanșa.
Mai nou, se conturează o axă Berlin-Roma, cu cancelarul Friedrich Merz și premierul italian Giorgia Meloni afișând o unitate de vederi care pare să ocolească Parisul. Această nouă dinamică slăbește și mai mult capacitatea lui Macron de a-și impune agenda.
În Estul Europei, scepticismul este și mai mare. Pentru țări ca Polonia și statele baltice, garanția de securitate americană, concretizată prin prezența trupelor SUA pe teritoriul lor, este vitală în fața unei Rusii agresive. Conceptul de „autonomie strategică” sună periculos de asemănător cu o decuplare de America, un scenariu de coșmar pentru flancul estic. Aceste state privesc eforturile franceze cu suspiciune, temându-se că o armată europeană ar fi, în cel mai bun caz, o dublare inutilă a structurilor NATO și, în cel mai rău caz, o alternativă slabă care ar oferi Washingtonului scuza perfectă pentru a se retrage.
Și România? Între ciocanul american și nicovala europeană
Unde se plasează România în toată această ecuație complicată? Poziția tradițională a Bucureștiului a fost una de echilibru prudent. Da, sprijinim o Europă a apărării mai puternică, dar nu în detrimentul NATO și, mai ales, nu în detrimentul Parteneriatului Strategic cu Statele Unite. Președintele Klaus Iohannis a articulat clar această poziție în trecut: abordările europene și cele ale NATO trebuie să se completeze, nu să se înlocuiască.
România și-a făcut temele. A alocat peste 2% din PIB pentru apărare, conform estimărilor NATO pentru 2024 fiind vorba de 2,25%, și a investit masiv în echipamente americane. Doar că acum, jocul se schimbă. Nu mai este suficient să fii un aliat bun al Americii. Întrebarea devine: ce faci dacă America nu mai vrea să fie un aliat bun pentru tine?
Dilema este reală. O politică „Made in Europe” ar putea, teoretic, să stimuleze industria națională de apărare. Dar, pe termen scurt, ar putea crește costurile și ar complica achizițiile. O Uniune Europeană care se închide comercial ar putea afecta exporturile românești. O ruptură transatlantică ar lăsa România într-o poziție de o vulnerabilitate extremă pe flancul estic.
Avertismentul lui Macron nu este doar despre Trump sau despre Franța. Este un semnal de alarmă pentru întregul continent. Europa se află la o răscruce istorică, forțată să aleagă între o integrare accelerată, cu riscurile și costurile aferente, și o posibilă irelevanță strategică, prinsă între interesele unor superputeri care nu îi mai sunt, neapărat, prietene. Alegerea pe care o va face în următoarele luni va defini nu doar viitorul Uniunii, ci și securitatea și prosperitatea României pentru deceniile care vor urma.
