Belgia obligată de CEDO să plătească daune unor migranți lăsați pe străzi
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a condamnat joi statul belgian pentru că a eșuat în mod repetat să asigure cazare pentru patru solicitanți de azil. Decizia vine după ce aceștia au fost forțați să trăiască pe străzi timp de mai multe luni, inclusiv pe timpul iernii, într-o sărăcie extremă. În urma hotărârii, Belgia este obligată să plătească daune morale cuprinse între 5.070 și 12.350 de euro fiecărui reclamant.
Verdictul de la Strasbourg este cu atât mai categoric cu cât autoritățile de la Bruxelles au ignorat o decizie judecătorească definitivă, emisă de un tribunal belgian, care le obliga să intervină.
Un parcurs de la cererea de azil la viața pe străzi
Cazul adus în fața instanței europene vizează patru persoane, originare din Guineea, Angola, Camerun și China, care au ajuns în Belgia în cursul anului 2022. Conform procedurilor standard, toți au depus cereri pentru a li se acorda protecție internațională, un drept fundamental în legislația europeană. Însă, în loc să primească sprijinul prevăzut de lege, au fost lăsați complet pe cont propriu. Timp de câteva luni, statul nu le-a oferit niciun fel de cazare sau asistență materială.
Situația lor a fost documentată inclusiv în sistemul judiciar belgian. Tribunalul Muncii din Bruxelles a analizat cazul și a pronunțat o hotărâre definitivă prin care a ordonat statului să le ofere de urgență acest ajutor. Chiar și cu această decizie în mână, solicitanții de azil au rămas fără adăpost.
Curtea de la Strasbourg, organismul care supraveghează aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, a analizat dovezile și a fost tranșantă. Judecătorii au stabilit, fără echivoc, că autoritățile belgiene „trebuie să fie considerate responsabile pentru condițiile în care se aflau persoanele în cauză”. În motivare, instanța a descris în termeni duri viața pe care au fost nevoiți să o ducă cei patru. Aceștia au trăit „pe stradă”, chiar și în lunile reci de iarnă, „fără resurse, fără acces la salubritate, fără niciun mijloc de a-și satisface nevoile de bază și cu o teamă constantă pentru siguranța lor”.
Eforturi generale versus eșec specific
În apărarea sa, statul belgian a prezentat eforturile pe care le face pentru a gestiona criza migrației. Curtea a luat act de aceste demersuri și a recunoscut în decizia sa că au existat „eforturi semnificative depuse de autoritățile belgiene pentru a interveni în finanțarea structurilor asociative, a crea locuri de cazare suplimentare, a recruta personal și a scurta termenele de procesare a cererilor de azil”.
Dar judecătorii europeni au făcut o distincție clară între măsurile administrative generale și obligația specifică față de acești indivizi. Faptul că sistemul era suprasolicitat nu a fost considerat o scuză validă pentru a nu executa o hotărâre judecătorească definitivă. Curtea a subliniat că timpul în care autoritățile „au pus în aplicare deciziile judecătorești referitoare la solicitanți și care vizau protejarea demnității umane nu poate fi considerat rezonabil”.
Mai exact, judecătorii au concluzionat în unanimitate că Belgia a încălcat două articole fundamentale din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Primul este Articolul 3, care interzice categoric tratamentele inumane sau degradante. A lăsa o persoană să trăiască pe străzi, fără acces la nevoile de bază, a fost considerat un astfel de tratament. Al doilea este Articolul 6, care garantează dreptul la un proces echitabil. Încălcarea acestui articol a fost reținută tocmai pentru că statul, prin neexecutarea hotărârii Tribunalului Muncii, a golit de conținut dreptul reclamanților de a avea acces efectiv la justiție.
asa ca, Belgia a fost obligată să plătească celor patru reclamanți sume care variază între 5.070 și 12.350 de euro. Aceste sume, precizează hotărârea publicată de instituția cu sediul la Strasbourg, reprezintă despăgubiri strict „pentru daune morale”.
