Melodii necunoscute care ar fi fost înregistrate de Frank Sinatra

Jim Mahoney, un pasionat colecționar, a făcut o descoperire surprinzătoare în urma achiziționării unei colecții extinse de muzică și obiecte personale ale lui Frank Sinatra, la o licitație din urmă cu câțiva ani, conform unui raport al agenției DPA.

La vârsta de 59 de ani, Mahoney a intrat în posesia a 150 de cutii pline cu mii de înregistrări și documente în 2017. De atunci, s-a concentrat pe cele peste o mie de LP-uri și discuri de 45 rpm ale lui Sinatra. Cu ocazia pandemiei, el a început să exploreze cutiile cu discuri de 78 rpm, un format popular în anii ’40, care coincide cu începuturile carierei artistice a lui Sinatra.

În urma acestor căutări, Mahoney a descoperit un disc de acetat purtând numele lui Sinatra. „L-am pus pe pick-up și am fost uimit să aud o interpretare a cappella a lui Frank Sinatra,” a declarat el, care colecționează muzica artistului de patru decenii. Melodia era „Let the Rest of the World Go By”, compusă în 1919, care a fost reinterpretată de Willie Nelson și Leon Russell în 1979.

Cercetările ulterioare l-au condus pe Mahoney la o altă descoperire fascinantă. Pe partea B a discului, a găsit o altă melodie a cappella, „An Hour Never Passes”, scrisă de compozitorul irlandez Jimmy Kennedy. Fiecare față a discului conținea, de asemenea, înregistrări cu Sinatra și o formație, inclusiv „My Melancholy Baby” și o melodie neidentificată din cauza uzurii.

Aceste două piese vocale neacompaniate nu au fost niciodată menționate anterior și nu au fost interpretate de Sinatra în concertele sale. Dorind să afle mai multe, Mahoney a contactat expertul și colecționarul Ric Ross, un arhivist dedicat al lui Sinatra din anii ’60. Ross, acum în vârstă de 82 de ani, era atât de bine informat despre viața și cariera artistului încât Sinatra însuși l-a numit „Președintele Arhivelor” într-un articol din 1988.

Mahoney consideră că a descoperit un disc de acetat cu cele două înregistrări necunoscute ale lui Sinatra. „Este rar ca două astfel de înregistrări să fi fost ascunse atât de mult timp,” a spus el. „Cred că au fost îngropate în arhivele lui și nu au mai fost ascultate.”

Cu toate acestea, autenticitatea acestor înregistrări este contestată de unii specialiști. Profesorul de canto Gary Catona, care a colaborat cu artiști precum Barbra Streisand și Pharrell Williams, a declarat: „Nu se apropie de stilul lui Frank. Nu este modul său de a cânta.”

Pe de altă parte, Mahoney rămâne convins de autenticitatea înregistrărilor. „Nu există altcineva care să aibă stilul său, frazarea lui unică,” a adăugat el. Ross, de asemenea, a ascultat multe înregistrări din perioada respectivă și a menționat că, deși nu poate fi 100% sigur, sunetul se aseamănă foarte mult cu Sinatra din 1944.

De-a lungul anilor, Ross a investit sume considerabile și timp în această colecție. În anii ’60, a lucrat în marketing și a dezvoltat relații cu reprezentanții lui Sinatra, obținând astfel acces la înregistrări rare. După moartea lui Sinatra în 1998, Ross a continuat să îmbogățească colecția sa.

În 2016, Ross a decis să vândă colecția, care includea mii de înregistrări, obiecte personale ale artistului, interviuri și note personale. Jim Mahoney a achiziționat colecția la licitație și a apelat la Ross pentru a descifra misterul discului de 10 inci, produs de Charles Eckart Co. din Los Angeles, înființată în 1940.

„Am restrâns căutarea la sfârșitul anului 1944, când Sinatra a realizat mai multe interpretări a cappella pentru Columbia,” a explicat Ross. „An Hour Never Passes” a fost lansată în mijlocul anului 1944, într-o perioadă în care Sinatra nu putea înregistra cu formația sa din cauza unei greve în industria muzicală.

Mahoney crede că cele două piese au fost înregistrate pentru radio pe 13 septembrie 1944, în fața unui public, și difuzate ulterior. A contactat atât moștenitorii lui Sinatra, cât și Sony Music, care deține Columbia Records, în speranța de a licenția înregistrarea.

Tom Tierney, arhivar șef la Sony Music, a confirmat că a discutat cu Mahoney și l-a pus în legătură cu departamentul relevant. Autentificarea în astfel de cazuri poate fi complicată, având în vedere că Sinatra însuși a confundat ocazional vocea sa cu a altcuiva. Un incident celebru din 1946 ilustrează acest lucru, când Sinatra a crezut că o melodie difuzată la radio îi aparține, doar pentru a descoperi că era vocea lui Vic Damone.