La Sala Mică a Palatului Naţional al Copiilor, sâmbătă 6 februarie de la ora 19,00, Teatrul „Stela Popescu” prezintă spectacolul „Femeia, eterna poveste”, o poveste interbelică în regia lui Attila Vizauer, pe un scenariu de Ema Stere, scenografia Anca Albani, coregrafia Ioana Macarie.
În distribuţie vă veţi întâlni cu actorii Ana Maria Ivan, Cristian Neacşu, Sorin Aurel Sandu, Viorel Păunescu, solişti vocali Crina Matei şi Daniel Filipescu, instrumentişti Gabriel Stănescu – vioară, Ionuţ Preda – acordeon, Alexandru Burcă – pian, Raul Kusak aranjament muzical. Dansează Silvia Mauriţiu, Cristina Marin Neagu, Ioana Petric, Alexandra Dogaru, Andrei Dogaru, Cosmin Vasile.
În contextul spectecolului, Acţiunea se petrece pe terasa localului bucureştean „Leul şi cârnatul”, într-o seară de vară, prin 1937 sau 1938. Protagoniştii sunt Maria, proaspăt angajată la bucătărie şi chelnerul Pavel. Povestea evoluează în jurul celor care se află în local, printre care Maria recunoaşte un bărbat de la o masă, cel care urma să se căsătorească cu stăpâna ei, Tita Cristescu, ucisă în ziua de Crăciun a anului 1935. Bărbatul este acum însoţit de o tânără şi, pentru ea, plăteşte o dedicaţie care deschide programul muzical al serii. Povestea alternează cu momente muzicale celebre ale vremii, pe care le veţi recunoaşte cu siguranţă, precum Iubesc femeia (Cristian Vasile), Femeia, eterna poveste (Titi Botez), Ce faci astă seară tu (Dorel Livianu) şi nu numai. La acea vreme, moartea Titei Cristescu fusese un scandal imens în presă, cu atât mai mult cu cât personajele implicate erau oameni importanţi. Tita Cristescu era fiica lui Gheorghe Cristescu, zis „Plăpumarul”, unul dintre fondatorii şi primul secretar al Partidului Comunist Român, iar cel despre care se credea că a omorât-o era celebrul inginer Liviu Ciulei.
Astfel, acest spectacol conduce spectatorul într-o seară de desfătări muzicale şi dueluri spirituale care se transformă încet în seara plină de suspans al dezlegării unei intrigi poliţiste, spre a sfârşi într-o farsă ce lasă totuşi o umbră de îndoială, ce poate provoca în sufletul şi mintea spectatorului curiozitatea de a răsfoi, după spectacol, prin istoriile Bucureştiului, de a regăsi imaginile sale în nuanţe de sepia şi oamenii săi cu poveştile lor pasionale.
