De ce nu îndurerează Europa, decesele în Marea Mediterană?

Potrivit unui raport din 12 aprilie al Organizației Internaționale pentru Migrație (OIM) a Națiunilor Unite, cel puțin 441 de refugiați s-au înecat în Marea Mediterană Centrală între ianuarie și martie 2023, devenind cel mai mortal trimestru din 2017. „Criza umanitară persistentă în Mediterana Centrală este intolerabilă”, a declarat directorul general al OIM, António Vitorino, ca răspuns la cifre.

Cu toate acestea, tolerăm, de fapt, aceste decese.

Acest lucru este evident de statisticile sumbre ale OIM. Proiectul Migranților Dispăruți al organizației a înregistrat aproape 25.000 de îneci în Marea Mediterană din 2014. Numărul real al morților este probabil mult mai mare.

Cu toate acestea, autoritățile europene nu au făcut nicio încercare reală de a crea rute sigure și legale pentru solicitanții de azil către Europa. Dimpotrivă, în ultimii ani s-au înregistrat restricții suplimentare privind azilul și incriminarea activităților de căutare și salvare. În plus, paza de coastă libiană, finanțată de Uniunea Europeană, și paza de coastă greacă se angajează ambele în respingerea regulată și ilegală a bărcilor de refugiați care încearcă să traverseze Mediterana. Toate acestea au făcut ca căutarea protecției în Europa să fie din ce în ce mai periculoasă.

Faptul că Europa este dispusă să accepte aceste decese este indicat și de rapoartele de reacții ușoare ale noilor epave și scântei de îneci în masă. În afară de un număr mic de umanitari și activiști, aproape nimeni nu protestează împotriva acestor decese. Și în afară de condamnările obișnuite din partea personalităților politice, nu există aproape nicio manifestare de durere sau indignare publică.

Ce explică acceptarea pe scară largă de către liderii și cetățenii europeni a refugiaților non-albi care se îneacă în curtea noastră?

Oboseala de compasiune?

În 2015, imaginea acum emblematică a corpului fără viață al micuțului sirian Alan Kurdi, spălat pe țărm pe o plajă din Turcia, a devenit virală. Imaginea a incitat la empatie și solidaritate cu refugiații din întreaga Europă, iar liderii politici și-au exprimat durerea personală și hotărârea de a acționa. Opt ani mai târziu, știrile și imaginile despre copii și adulți care se îneacă în Marea Mediterană nu par să ne mai înțepe conștiința.

O explicație obișnuită este oboseala de compasiune: cetățenii angajați anterior sunt prea epuizați din punct de vedere emoțional pentru a le pesa sau ne simțim neputincioși și neputincioși din cauza poveștilor constante de tragedie și suferință. Alții au observat că atitudinile europene față de refugiați s-au schimbat spre sfârșitul anului 2015, după atacurile de la Paris și agresiunile sexuale din Köln.

În ultimul an, situația dificilă a refugiaților din Marea Mediterană a fost, de asemenea, umbrită de războiul din Ucraina și de milioanele de refugiați ucraineni care caută siguranță și protecție.

Cu toate acestea, există și alte cauze, mai fundamentale, pe care trebuie să le recunoaștem.

Nu toate viețile sunt egale

Trebuie să recunoaștem că europenii nu consideră că toate viețile umane sunt la fel de „grijabile”. Acest lucru se poate datora faptului că sunt dezumanizate sau redefinite de la victime la amenințări, ca în urma evenimentelor de la Paris și Köln.

Cu toate acestea, așa cum susține filozofa Judith Butler, întrebarea ale cui vieți sunt supărătoare este, de asemenea, strâns legată de întrebarea ale căror vieți sunt considerate că merită trăite și valoroase în primul rând. „O viață neplăcută este una care nu poate fi plânsă pentru că nu a trăit niciodată, adică nu a fost niciodată considerată o viață”, a scris Butler în cartea sa din 2009 Frames of War. Analiza ei sugerează că am ajuns să tolerăm înecul de rutină a refugiaților non-europeni, deoarece viețile și decesele lor „pur și simplu nu ne ating sau nu apar deloc ca vieți”.

De asemenea, este esențial să nu pierdem din vedere istoria. În timpul muncii mele de teren în taberele de refugiați din Grecia, lucrătorii umanitari și voluntari au descris adesea politicile de frontieră ale Europei ca fiind încălcarea istoriei și idealurilor liberal-democratice ale continentului. Pe de altă parte, mulți refugiați au descris acceptarea pe scară largă a refugiaților non-albi care se îneacă sau suferă la graniță ca un semn al ipocriziei europene. După cum Zekria Farzad, un profesor din Afganistan care și-a fondat propria școală și organizație umanitară în tabăra Moria, a întrebat: „Unde sunt Black Lives Matter acum?”

În timp ce întrebarea este pertinentă, contradicțiile morale și standardele duble sunt trăsături inerente ale liberalismului european. Într-adevăr, în ciuda discuțiilor despre libertate și egalitate ca valori universale, migranții non-europeni au fost întotdeauna amenințați la adresa statelor naționale europene „albe”.

Democrațiile liberale europene au considerat întotdeauna libertatea și securitatea lor sub controlul sau excluderea celorlalți non-albi. Acest lucru modelează și legitimează politicile contemporane de frontieră, descrise de filozoful francez Étienne Balibar ca o încercare de a instituționaliza un „apartheid european”.

Ce putem face?

Anul acesta a avut un început mortal pentru refugiații care traversează Marea Mediterană. Până acum, cel puțin 600 de persoane au murit sau au dispărut în Marea Mediterană în aprilie și mai, pe lângă numărul mare de morți din ianuarie până în martie. Ce putem face?

Vitorino de la OIM a cerut operațiuni urgente și mai eficiente de căutare și salvare conduse de stat. Între timp, organizațiile umanitare precum Medici fără frontiere (Medecins Sans Frontieres sau MSF) au cerut de mult timp autorităților europene să asigure treceri sigure și legale ale frontierelor terestre și maritime în UE. Ambele acțiuni sunt importante și vor necesita mobilizare politică și activism.

Cu toate acestea, ele sunt insuficiente.

Pentru a contesta normalizarea deceselor de refugiați în Marea Mediterană, trebuie să abordăm de ce aceștia sunt văzuți ca fiind mai puțin meritători de durere decât decesele europenilor albi.

Acest lucru necesită muncă antirasistă. De asemenea, ar trebui să reexaminăm poveștile pe care le spunem și le împărtășim despre persoanele strămutate. În loc să prezentăm refugiații ca victime în suferință blocate în prezent, ar trebui să le oferim spațiu pentru a-și exprima experiențele personale de pierdere și planuri, aspirațiile lor pentru viitor; și altele. Poveștile lor merită să fie auzite; așa cum viețile lor merită să fie protejate, iar când sunt pierdute, îndurerate.

Abordarea cauzelor

De asemenea, trebuie să schimbăm modul în care ne adresăm și răspundem la înecurile în masă din Marea Mediterană. La fel ca Vitorino, mulți actori umanitari descriu aceste înecuri drept „criză umanitară” sau „tragedie”. Foarte des, refugiații sunt descriși și ca „oameni nefericiți” care se întâmplă să se nască în locuri în care conflictele sau sărăcia sunt răspândite. Acest limbaj ascunde modul în care decesele repetate ale oamenilor care încearcă să caute vieți mai bune și siguranță în Europa sunt rezultatele unei politici democratice voite și, prin urmare, pot fi evitate.

Trebuie să-i tragem mereu la răspundere pe politicienii noștri aleși. Pe lângă apelul pentru evacuări umanitare sau trecere în siguranță, trebuie să ne mobilizăm și pentru schimbări politice și instituționale, inclusiv o mai mare libertate de mișcare și justiție în materie de mobilitate.

În sfârșit, deși protejarea dreptului la azil este esențială, trebuie să abordăm cauzele structurale și politice care îi determină pe oameni să-și riște viața pentru un viitor mai sigur și mai bun. Aceste cauze includ războiul, conflictele și dezastrele naturale, dar și așa-numitele „ucigași lenți”, cum ar fi sărăcia extremă și inegalitatea globală, schimbările climatice și insecuritatea alimentară.

O atenție sporită acordată acestor cauze fundamentale ar trebui să ne împingă să examinăm complicitățile noastre istorice și politice ca cetățeni, consumatori și beneficiari. De asemenea, ne-ar putea conduce să extindem definiția legală a unui refugiat pentru a include și persoanele care evadează din sărăcia extremă și schimbările climatice – nu numai război și persecuție.

Cu toate acestea, trebuie să contracarăm stigmatul atașat „migranților economici”. Nu este nimic rău din punct de vedere moral în a căuta o viață mai bună într-o țară nouă. Milioane de cetățeni europeni au făcut exact asta când au emigrat în Statele Unite între 1820 și 1920.

Era acceptabil atunci și trebuie să fie la fel de acceptabil și acum.

Sursa – www.aljazeera.com