În susţinerea progresului omenirii, premiile Nobel recompensează, încă din anul 1901 bărbaţi, femei sau organizaţii care au acţionat pentru a menţine acest curs ascendent al omenirii, potrivit dorinţei creatorului acestor distincţii, inventatorul suedez Alfred Nobel.
Cu ocazia sezonului premiilor Nobel din acest an, care debutează luni odată cu anunţarea laureatului sau a laureaţilor premiului pentru medicină, jurnaliştii de la AFP au publicat un articol ce conţine detalii mai puţin cunoscute despre istoria acestor trofee.
Începând cu anul 1974, statutul Fundaţiei Nobel stipulează că aceste premii nu pot fi înmânate postum, cu excepţia cazului în care decesul s-a produs după anunţarea numelui laureatului. Înainte de 1974, doar două personalităţi decedate, în cazul a doi suedezi – au fost premiate postum: diplomatul Dag Hammarskjold (premiul Nobel pentru pace, în 1961) şi poetul Erik Axel Karlfeldt (premiul Nobel pentru literatură, în 1931).
În acest sens, în anul 2011, a existat un moment de stupoare pe plan internaţional: după atribuirea premiului pentru medicină, comunitatea internaţională a aflat vestea despre decesul – cu trei zile înainte – al unuia dintre laureaţi, canadianul Ralph Steinman. Fundaţia Nobel a decis totuşi să îi valideze numele în prestigiosul său palmares.
Pe plan mondial, ţările care vizează numărul de câştigători ai premiului pentru literatură, este Franţa care se plasează în frunte, cu 15 laureaţi, inclusiv primul câştigător al acestui trofeu prestigios, anunţat în 1901, poetul Sully Prudhomme, căzut de atunci în uitare. Pe locurile următoare se află Statele Unite, Marea Britanie, Germania şi Suedia. În schimb, limba lui Moličre este devansată de cea a lui Shakespeare, întrucât 29 de scriitori anglofoni au reuşit să câştige această distincţie.
În contextul premiilor Nobel atribuite pentru pace, în existenţa sa de aproape 120 de ani, premiu acesta a avut parte de o serie întreagă de candidaturi improbabile, ciudate sau chiar aberante – de la Adolf Hitler la Michael Jackson, Stalin şi Mussolini. Hitler a fost propus la premiul pentru pace de un deputat suedez în ianuarie 1939, cu câteva luni înainte de izbucnirea celui mai sângeros război din istoria omenirii. Propunerea, sarcastică şi vizând decredibilizarea nominalizării britanicului Neville Chamberlain după Acordul de la Munchen, a fost în cele din urmă retrasă, dar a rămas în analele premiului.
Preşedintele sârb Slobodan Miloşevici, judecat mai târziu pentru genocid, a fost şi el propus, dar şi Jules Rimet, „părintele” Cupei Mondiale la fotbal. Zeci de mii de persoane pot să propună o candidatură, dar nu toate propunerile sunt luate în calcul.
În lupta nedleclarată a genurilor, deşi numărul lor nu încetează să crească de la prima ediţie, trecând de la patru laureate între 1901 şi 1920 la 25% în ultimele două decenii, femeile laureate (în număr de 54) nu reprezentau la finalul sezonului 2019 decât puţin peste 5% din totalul celor 923 de laureaţi de ambele sexe. Premiul pentru economie are cel mai mic număr de femei în palmaresul său (2,4%), devansând premiile ştiinţifice (3,2%).
Astfel, literatura rămâne în mare parte o afacere pentru bărbaţi (doar 13% dintre laureaţi sunt femei), palmaresul premiului pentru pace fiind doar cu foarte puţin mai bun din acest punct de vedere (15,9%).
Cu toate acestea, în contextul feminin, prima persoană care a câştigat premiul Nobel de două ori a fost franţuzoaica de origine poloneză Marie Curie: în 1903, pentru fizică, şi în 1911, pentru chimie.
Se pune întrebarea, de ce nu există un premiu Nobel pentru matematică? Cercetătorii au contracarat această idee în anii 1980 apelând la o legendă tenace: S-ar spune că Alfred Nobel s-ar fi răzbunat astfel, pe amantul uneia dintre metresele sale, matematicianul Gosta Mittag-Leffler. Însă nimic nu sprijină această ipoteză. Explicaţia cea mai plauzibilă este aceasta că: în 1895, când Alfred Nobel şi-a făcut testamentul, un premiu pentru matematică exista deja în Suedia şi industriaşul nu vedea sensul instituirii unui al doilea trofeu în acelaşi domeniu. De altfel, la începutul secolului al XX-lea, aceste ştiinţe aplicate erau preferate mai mult de elite şi de opinia publică în faţa disciplinelor clasice.
