România nu mai poate trata ATI-ul pentru nou-născuți ca pe o problemă de grafic
Nu mai este o criză administrativă, ci un abandon la vedere al copiilor celor mai vulnerabili. Când o secție ATI de nou-născuți cere reducerea numărului de paturi fiindcă a pierdut șapte asistente, statul nu are voie să invoce proceduri, ci trebuie să intervină ca într-o urgență națională.
La Marie Curie, consecința este imediată și brutală: mai puțini nou-născuți în stare critică vor putea fi internați. Acum sunt 27 de copii în secție, iar alți 10-15 nou-născuți așteaptă la nivel național un loc. Cătălin Cîrstoveanu, șeful secției ATI nou-născuți, a cerut deja reducerea cu cinci a numărului de paturi, pentru că posturile lăsate libere de cele șapte asistente nu s-au ocupat. Decizia nu este o dispută de management, ci un fapt simplu: fără personal, nu poți pretinde că ai capacitate reală.
Miza depășește mult un spital din București. Această secție primește copii aflați la limita supraviețuirii, iar când își restrânge activitatea, presiunea se mută pe accesul la îngrijire pentru nou-născuții critici din toată țara. Medicul a formulat lucrurile fără niciun spațiu de interpretare: „Nu au unde să se ducă. Copiii bolnavi din România nu au unde să se ducă.” Astfel de fraze spulberă confortul birocratic pe care sistemul îl cultivă atât de des.
Capacitatea există pe hârtie, dar fără asistente rămâne decor
Cea mai dureroasă parte este că, în paralel cu această lipsă de personal, există o investiție aproape finalizată, menită să crească tocmai capacitatea secției. Noua clădire a costat 22 de milioane de euro și ar urma să adauge încă 20 de locuri, săli de operație și aparatură modernă. Doar că un incubator fără om lângă el nu tratează pe nimeni, iar o sală de operație nu funcționează singură. Am văzut de prea multe ori în sănătate această confuzie comodă: se inaugurează ziduri, se fotografiază aparate, iar întrebarea despre cine le va folosi rămâne împinsă în margine.
Aici, mecanismul este clar. Standardul de îngrijire într-o astfel de secție cere o asistentă pentru un pacient sau, cel mult, pentru doi. Realitatea descrisă de secție este mult sub acest prag: o asistentă are în grijă 3, 4 sau 5 copii. În unele ture de noapte rămân doar trei asistente pentru toți cei 27 de nou-născuți internați. Un asemenea raport nu mai vorbește despre eficiență, ci despre supraviețuire profesională și risc pentru pacienți.
Mai mult, plecările nu au venit, după explicația medicului, dintr-o simplă mobilitate a pieței muncii. Au apărut în urma suprasolicitării continue. Cătălin Cîrstoveanu spune limpede: „Asistentele își dau demisia pentru că sunt foarte, foarte implicate în muncă și nu mai fac față sarcinilor pe care le au în fiecare zi.” Apoi descrie și dimensiunea umană a acestei rupturi: „Unele mi-au spus clar, plângând: «Nu mai rezistăm». Și au plecat.” Când oameni formați pentru terapie intensivă neonatală pleacă plângând, sistemul pierde ani de competență, imposibil de înlocuit rapid.
Acesta este punctul pe care guvernul nu are voie să îl rateze. Criza de la ATI nou-născuți de la Marie Curie arată că deficitul nu se repară printr-o simplă aprobare a unor angajări. Chiar dacă mâine apar oameni noi, formarea unei asistente debutante durează, după evaluarea șefului de secție, trei ani pentru a nu face greșeli grave, șase ani pentru un nivel mediu și 9-10 ani pentru a putea fi lăsată singură lângă un pacient în stare gravă. Aceasta schimbă complet discuția. Nu e o gaură de personal care se astupă în câteva săptămâni, ci un deficit acumulat care cere măsuri excepționale acum, fiindcă efectele întârzierii se întind pe ani.
Secția funcționează deja în regim de avarie
De ce este insuficient să spunem că secția „încă merge”? Pentru că funcționează prin formule de avarie, imposibil de transformat în normalitate. Secția este deschisă acum prin munca voluntară a medicilor specialiști, primari și rezidenți. Într-una dintre formulele descrise de medic, patru doctori au lucrat o noapte întreagă fără să doarmă deloc. Acesta nu este un detaliu de culoare, ci dovada că sistemul își menține aparența de funcționare consumând până la epuizare exact oamenii de care depinde.
Pragul critic indicat de secție este luna august. Asistenta-șefă a avertizat că graficul de lucru nu va mai putea fi alcătuit dacă cineva intră în concediu medical. Consecința ar fi, în evaluarea conducerii medicale, închiderea secției treptat. Medicul reproduce avertismentul fără menajamente: „Mi-a spus asistenta-șefă, aproape plângând, că, dacă în luna august cineva pleacă în concediu medical, dacă se întâmplă ceva, s-a terminat. Nu avem grafice.” Aici nu mai e loc pentru ambiguități. Sistemul este atât de întins, încât o singură absență poate produce ruptura.
Și trebuie reținut contextul clinic al acestei alarme. Copiii vin din sala de operație „cu instabilitate hemodinamică gravă, cu insuficiență respiratorie gravă, care au câte 10-15 pompe conectate”. Într-o asemenea secție, diferența dintre standard și improvizație nu se măsoară în confortul personalului, ci în siguranța actului medical. Când ai trei asistente într-o noapte pentru 27 de nou-născuți, nu mai administrezi o lipsă, ci împingi limita dincolo de ce ar trebui.
Există, desigur, și argumentul taberei prudente: nu poți forma peste noapte asistente cu competențe pentru ATI neonatală, iar acest lucru este adevărat. Tocmai de aceea situația este mai gravă, nu mai ușoară. Dacă pregătirea până la autonomie lângă un pacient grav durează 9-10 ani, atunci fiecare plecare ignorată la timp devine o problemă strategică. Cu alte cuvinte, imposibilitatea soluției rapide nu absolvă decidentul, ci îl obligă să trateze imediat problema, înainte să se transforme în închideri „pas cu pas”.
Dacă statul nu mută subiectul la nivel de urgență, va pierde secții întregi
Avertismentul lui Cătălin Cîrstoveanu nu se oprește la vară. El spune direct că, dacă situația rămâne neschimbată încă un an, închiderea treptată a secțiilor devine un risc concret: „Nu au cum să facă ture suplimentare. Nu se mai acoperă graficul cu totul. Iar asta înseamnă închiderea secției. Pas cu pas, așa. Dacă mai stăm un an în situația aceasta, secțiile se închid.” Aceasta este cea mai importantă propoziție din toată criza, pentru că mută discuția din registrul compasiunii în cel al răspunderii publice.
Dacă nimeni nu acționează, consecința pentru cititor nu va fi una abstractă. Va însemna mai puține paturi reale pentru nou-născuții critici. Va însemna că acei 10-15 copii care așteaptă deja un loc vor intra într-o competiție și mai dură cu timpul. Va însemna că o clădire de 22 de milioane de euro, gândită să adauge 20 de locuri și aparatură modernă, poate rămâne subfolosită exact în punctul în care ar trebui să salveze capacitate. Iar pentru personalul rămas, va însemna continuarea unui regim de muncă în care vocația este folosită ca substitut pentru politică publică.
Dar mai este ceva. Când o secție critică supraviețuiește prin voluntariatul medicilor și prin ture duse la capăt fără somn, statul transmite un mesaj periculos: că rezistența individuală poate compensa la nesfârșit lipsa de decizie. Nu poate. O vreme, oamenii trag. Apoi pleacă. Și, după cum chiar medicul spune, golul rămas se acoperă în ani, nu în săptămâni.
Verdictul meu este simplu: guvernul trebuie să trateze imediat criza asistentelor din secțiile critice ca pe o urgență națională, pentru că aceasta este forma reală a problemei. Altfel, luna august va deveni primul termen la care vom vedea dacă statul mai știe să apere ceva esențial sau doar să constate, după faptă, că „nu au unde să se ducă”.
Citește și:
- Unul din șase tineri din România renunță devreme la școală. De ce acest record din UE mută problema în economie
- Comisarul lui Joe Biden consideră rezolvabilă problema pensiilor din SUA. Care sunt lecțiile pentru România
- Au cumpărat locuințe noi, dar trăiesc fără drumuri și utilități. De ce persistă problema după legea din 2020
