Au cumpărat locuințe noi, dar trăiesc fără drumuri și utilități. De ce persistă problema după legea din 2020

Campania „Coșmar Residence” readuce în atenție o problemă care nu a dispărut după schimbarea legii construcțiilor din ianuarie 2020: oameni care au cumpărat locuințe în ansambluri noi, dar trăiesc fără utilități funcționale, fără drumuri și, în unele cazuri, cu infiltrații, tencuială căzută și acces dificil către oraș.

1.000 de oameni locuiesc de 16 ani în cartierul Felicity din Sectorul 1, București, fără canalizare și apă curentă, deși rețeaua publică este la doar 800 de metri. Costul este mutat direct în buzunarul proprietarilor: „15-16.000 de euro pe lună” pentru vidanjare și „25.000 euro pe lună” costuri totale de administrare, potrivit locatarului Mihai Damian. La această scară, problema nu mai este doar de confort, ci de buget familial și de valoare reală a proprietății cumpărate pe credit.

În orașul Pantelimon, județul Ilfov, locatarii descriu aceleași lipsuri pe care le întâlnim de ani buni în multe dezvoltări de la marginea marilor orașe: canalizare inexistentă, fose septice care se blochează și demisoluri inundate. Daru Iosif, locuitor din Pantelimon, spune: „Este mai rău ca-n iad aici. Când nu e noroi e praf de nu poți să respiri”.

Daniel Noici, președinte de asociație de locatari, a explicat că lipsa canalizării produce efecte repetitive, nu accidente izolate: „Nu avem canalizare, avem fose. Se întâmplă foarte des să se blocheze și nefiind construite foarte bine blocurile, avem probleme la partea de demisol. Proprietarii de la demisol au permanent apă în casă”.

Iar degradarea clădirilor apare în paralel cu lipsa utilităților. Mitu Viorel, proprietar, reclamă desprinderea finisajelor: „Se rupe tencuiala rău. Prima dată a apărut pe peretele exterior. Și în dormitor la fel. Și aici… wow”. Robert Cioabă, proprietar, rezumă contrastul dintre promisiunea de vânzare și realitate: „Uitați-vă ce e aici, trăim în România, 2022. Nu avem apă, avem hidrofoare, foraje… veniți încoace… am și cizme pentru dumneavoastră. Haideți să vă arăt în spate, curtea. Uitați aici pe ce plătim rate toată viața”.

Legea din 2020 a închis o portiță, dar a lăsat drumurile în afara obligațiilor

Modificarea Legii construcțiilor, intrată în vigoare în ianuarie 2020, prevede că dezvoltatorii nu mai pot primi recepția finală fără racordarea locuințelor la „branșamente autorizate și definitive din rețelele de utilități publice”. Numai că obligația nu include și drumul asfaltat. Aici rămâne una dintre breșele care se văd apoi în viața de zi cu zi: blocuri terminate, locuite și vândute, dar accesul se face prin noroi, praf sau pe străzi improvizate.

În cartierul Felicity, locatarii spun că au ajuns să își facă singuri infrastructura minimă. Mihai Damian, locuitor al cartierului, descrie situația ca pe „un refuz de administrare”. El afirmă că „nu s-a schimbat absolut nimic. Suntem singuri, ne administrăm singuri, nu se prestează servicii publice. Primarul Sectorului 1 ne-a spus că zona asta nu este o prioritate pentru el în următorii 4 ani, dar noi plătim impozite”.

Același locatar susține că oamenii au asfaltat pe cont propriu: „În mod ilegal, evident, dar oamenii nu mai au răbdare.” Iar explicația pentru lipsa sancțiunilor, așa cum o prezintă el, arată un gol administrativ: „Nu au primit amendă pentru că e un teritoriu care nu e administrat.”

Potrivit Observatornews, în complex există „un bazin vidanjabil de 400 metri cubi care se vidanjează zilnic, se fac 10 vidanjări de 25mc. Zilnic.” La nivel de cheltuială lunară, suma de 25.000 de euro pentru administrare este cu 9.000-10.000 de euro peste costul lunar al vidanjării, ceea ce arată cât de scump devine traiul într-un ansamblu fără servicii publice integrate. „Practic am fi asfaltat această stradă de câteva ori”, spune Mihai Damian.

În Ciurea, creșterea rezidențială a depășit infrastructura de acces

Comuna Ciurea, lângă municipiul Iași, județul Iași, a devenit în puțin peste 10 ani un cartier rezidențial extins, cu aproximativ 30.000 de locuitori. Presiunea se vede pe un singur drum județean supraaglomerat către oraș. Pentru familiile care fac zilnic naveta, costul este timpul pierdut, nu doar benzina.

Un locuitor din Ciurea rezumă efectul direct: „Blocuri se fac, dar stradă să avem, nu. Spre oraș durează o oră să ajungem la școală sau la grădiniță”. O oră pentru un drum de școală sau grădiniță înseamnă, practic, ore tăiate din programul de lucru și din viața de familie, într-o localitate care a crescut mai repede decât rețeaua rutieră.

Reporterul Observator Clara Mihociu a descris și alternativa disponibilă acum: „Alternativa rămâne acest drum din Hlincea care, pe o distanță de 6 sute de m, e în sarcina Primăriei Ciurea și 8 sute de metri la Primăria Iași. Deocamdată se lucrează doar pe partea din Ciurea. Cine totuși nu vrea să stea în coloană, are și această variantă de drum. Are însă o lungime dublă față de cel ce va fi construit și e mult prea îngust ca să poată trece două mașini din sensuri opuse”.

Legea Locuinței a rămas la 1996, iar autoritățile locale spun că nu pot opri toate abuzurile

O parte din explicație ține de cadrul legal. Legea Locuinței nu a mai fost modificată din 1996, iar autoritățile locale invocă frecvent faptul că sunt limitate în fața unor dezvoltări aprobate pe baza unor reguli vechi sau incomplete. Efectul se vede inclusiv în distanța dintre blocuri.

În orașul Năvodari, județul Constanța, Florin Chelaru, primarul orașului, spune despre asemenea situații: „Legea le permite. Deci Codul Civil permite acest lucru, de aceea s-a întâmplat să fie această apropiere”. Reporterul Observator Andreea Milea a ilustrat apoi concret cât de mică este distanța dintre clădiri: „Ca să vă faceți o idee de cât de apropiate sunt blocurile aici, eu nu pot să îmi întind mâinile la maximum”.

Dar dosarul lasă și întrebări fără răspuns public. Nu sunt indicate statistici oficiale privind numărul total al ansamblurilor aflate în această situație, nici câte plângeri au fost depuse la nivel național și nici ce sancțiuni concrete au fost aplicate dezvoltatorilor după modificarea legii din ianuarie 2020. Fără aceste date, amploarea exactă a fenomenului rămâne greu de măsurat, deși impactul este deja vizibil în mai multe localități.

Faptul cert este că obligația legală privind branșamentele există din ianuarie 2020, dar problema drumurilor, a administrării și a controlului efectiv rămâne deschisă, iar proprietarii continuă să suporte costuri lunare de zeci de mii de euro sau ore pierdute zilnic pe drumurile spre oraș.