Pe 11 mai, reprezentanții miliției Forțelor armate sudaneze (SAF) și ai Forțelor de sprijin rapid (RSF) au ajuns la un acord la Jeddah, intermediat de Statele Unite și Arabia Saudită. Declarația de angajament de la Jeddah de a proteja civilii din Sudan a angajat ambele părți să respecte dreptul internațional umanitar și să elibereze zonele rezidențiale.
Declarația a fost salutată la nivel internațional ca un bun pas înainte, dar mulți din Sudan au fost sceptici. Un comentator sudanez sarcastic a remarcat: „Ne-am gândit că cei doi beligeranți vor fi de acord să părăsească Khartoum; s-a dovedit că au fost de acord să ne lase să plecăm.”
În aceeași zi, Ministerul de Externe sudanez, susținut de membri arabi din Consiliul pentru Drepturile Omului al Națiunilor Unite, s-a opus unei moțiuni britanice care cere o monitorizare mai atentă a situației drepturilor omului în Sudan și îndeamnă la încetarea necondiționată a ostilităților. Rezoluția a fost adoptată cu 18 voturi (în mare parte europene) împotrivă, 15, cu 14 abțineri.
Când mi-am exprimat surprinderea pe pagina mea de Facebook față de poziția Sudanului, având în vedere că tocmai fusese semnată Declarația de la Jeddah, angajând părțile în conflict cu principiile umanitare, aproape toate răspunsurile au ecou narațiunilor despre duplicitatea Occidentului cu privire la dreptul internațional.
Într-adevăr, există probleme cu regimul umanitar internațional și are nevoie de o analiză serioasă și o regândire radicală. Cu toate acestea, urgențele umanitare nu sunt momentul pentru indulgența în retorica populistă a neîncrederii și a scepticismului. Făcând acest lucru acum, ar crește doar costul uman deja ridicat al acestui conflict.
În același timp, un răspuns umanitar standard în situația Sudanului nu ar fi adecvat. Atunci când abordează criza, comunitatea internațională trebuie să țină cont de specificul acestui conflict și de propriile eșecuri umanitare din trecut.
Nesiguranță deliberată
Conflictul în curs, căruia îi lipsesc granițele teritoriale clare de control, necesită un răspuns umanitar diferit de cel obișnuit.
Țara se confruntă cu insecurități pe mai multe niveluri din cauza luptei constante peste tot, a incapacității oricărei părți de a-și impune dominația oriunde și a incertitudinii persistente cu privire la direcția pe care o va lua conflictul.
Actuala criză umanitară din Sudan este rezultatul direct al acestui nivel incontrolabil de insecuritate, agravat de căutarea disperată de refugii de către luptătorii RSF dispersați la întâmplare. Aceștia din urmă s-au baricadat în spitale, ministere, case private și oriunde pot găsi, folosindu-le ca ascunzătoare și poziții de lunetist.
SAF a folosit tactica militară standard de a ataca taberele și pozițiile RSF din tot Khartoum. Cu toate acestea, mai degrabă decât să ducă la achiziționarea de teritoriu, dispersarea inamicului și tacticile sale au creat o nouă realitate, miliția adoptând o strategie de maximizare a insecurității și de a face viața normală imposibilă pentru toată lumea.
Răspândind teroarea pe străzi și în interiorul caselor, RSF a forțat oamenii să fugă; prezența sa omniprezentă a împiedicat funcționarea serviciilor publice, inclusiv asistența medicală, distribuția alimentelor și transportul.
Scopul tuturor acestora este de a face presiuni asupra SAF, țărilor vecine și comunității internaționale pentru a accepta cererile RSF.
Strategiile umanitare tradiționale pentru furnizarea de ajutor în această situație de insecuritate sporită nu ar funcționa. Fără restabilirea unui anumit nivel de securitate, ajutorul nu poate fi livrat.
Astfel, apelul Consiliului pentru Drepturile Omului pentru o încetare necondiționată a focului este anti-umanitar, mai ales în lumina angajamentului din Declarația de la Jeddah de către ambele părți de a elibera spitalele și de a înceta să împiedice funcționarea instalațiilor civile esențiale. O încetare a focului care lasă RSF în spitale ocupate, case uzurpate și alte clădiri civile, nu ar ajuta cu nimic la restabilirea normalității.
De aceea, orice cesiune a ostilităților trebuie să înceapă prin eliberarea civililor răpiți și evacuarea spitalelor, a caselor private și a instalațiilor civile esențiale.
Un mesaj ferm trebuie trimis milițiilor pentru a implementa aceste cerințe și a renunța de la jaf, viol, recrutare forțată și alte încălcări, ca o condiție pentru încetarea focului. Amenințările credibile cu sancțiuni sau chiar intervenții limitate ar trebui, de asemenea, implementate pentru a rezista conformității.
Un răspuns umanitar diferit
Când securitatea este restabilită, agențiile internaționale de ajutor trebuie să ia în considerare cu atenție tipul de ajutor de care ar avea nevoie poporul sudanez. În situația actuală, jumătate din populația din Khartoum are nevoie de ajutor alimentar. Din cauza jefuirii băncilor, magazinelor, caselor și proprietăților private (în principal de către RSF, dar și mafiote nestăpânite), puțini oameni pot pune mâna pe numerar.
Dar dacă se reduce insecuritatea, viața ar putea reveni la normal. Dacă luptătorii se retrag din zonele civile, transportul public ar putea fi reluat, iar dotările necesare și serviciile publice ar putea funcționa din nou. În acest caz, hrana poate să nu fie cea mai mare necesitate pentru oameni; alimentele nu lipsesc în jurul Khartumului
Așadar, importul de către agențiile de asistență a alimentelor și lucrătorilor umanitari nu are sens, când munca poate fi făcută doar cu o fracțiune din cost prin angajarea resurselor și a forței de muncă locale.
În același timp, sectoarele publice au fost puternic lovite. Luați asistența medicală, de exemplu. Din cauza situației de securitate, mulți profesioniști medicali au părăsit Khartoum și chiar țara. RSF a răpit, de asemenea, medici și alți lucrători sanitari pentru a-i înrola ca parte a „corpului lor medical” informal. De asemenea, au ocupat și distrus multe spitale din capitală.
Prin urmare, ar trebui să se acorde prioritate restabilirii securității în cel mai scurt timp posibil, pe lângă furnizarea de spitale de campanie de urgență și locuințe de urgență pentru lucrătorii din domeniul sănătății, pentru a le permite să se întoarcă la sarcinile lor.
În trasarea răspunsului la criza din Sudan, agențiile umanitare ar trebui să ia în considerare și propriile eșecuri din trecut.
Nefasta misiune de menținere a păcii UNAMID din Darfur (2007-2020) este un caz manual al modului în care structurile operațiunilor ONU pot submina însăși scopul umanitar al organizației. Nu a reușit să protejeze civilii, în ciuda desfășurării a aproximativ 26.000 de soldați.
Ceea ce a arătat UNAMID este că simpla desfășurare a trupelor de menținere a păcii într-o zonă de război complexă nu înlocuiește abordarea cauzelor și consecințelor conflictului în sine. O parte din costul misiunii ar fi contribuit la rezolvarea crizei dacă ar fi fost cheltuită pentru reconciliere și relocarea persoanelor strămutate.
„Duble standarde occidentale”
Un efect secundar interesant al crizei din Sudan a fost renașterea unora dintre retoricile populare cunoscute despre „duble standarde occidentale” și motive ascunse în ceea ce privește umanitarismul și realizarea păcii. Acest lucru a început cu furie față de modul în care țările străine au făcut atât de tam-tam cu privire la evacuarea cetățenilor lor și a lucrătorilor internaționali, neglijând în același timp complet cetățenii sudanezi afectați; a continuat cu declarația Jeddah și rezoluția UNHRC.
Aceasta este o reflectare a istoriei în carouri a Sudanului de răspunsuri la crizele umanitare. În ultimele cinci decenii, țara a trecut prin o serie de dezastre majore, în principal foamete exacerbate de război și uneori de secete și inundații.
În timpul foametelor din 1973-74 și 1984-1985, președintele Jaafar Nimeiry a refuzat să declare o situație de urgență sau chiar să admită foametea. Când a fost contestat de un jurnalist pe această temă, el a susținut că este „rușinos” în cultura sudaneză să cerși mâncare. Regimul lui Nimeiry a căzut în 1985, parțial din cauza eșecului său de a aborda foametea.
O altă urgență majoră a avut loc în 1988, când doi ani de secetă au fost urmați de inundații masive. Guvernul ales democratic al vremii a acceptat ajutorul extern, dar era prea puțin, prea târziu, iar livrarea a fost haotică. Armata Populară de Eliberare a Sudanului rebelă a refuzat să permită ajutor în sud.
Drept urmare, peste un sfert de milion de oameni au murit, provocând o strigătă internațională și forțând părțile să accepte în 1989 o inițiativă de pionierat a ONU, numită Operațiunea Lifeline Sudan. Operațiunea a oferit ajutor direct în sud, fără control guvernamental. Regimul militar al lui Omar al-Bashir s-a plâns în mod repetat de abuzul operațiunii, în special de utilizarea avioanelor de ajutor de către comandanții rebeli, dar i-a permis să funcționeze până la sfârșitul războiului din 2005.
Cu toate acestea, regimul a refuzat să recunoască o foamete în 1990-91 într-o altă parte a țării și a continuat să obstrucționeze operațiunile de ajutorare în anumite zone.
Apoi, când criza din Darfur a izbucnit în 2003, al-Bashir a impus restricții asupra ajutorului și a sporit controalele asupra lucrătorilor umanitari, care au avut probleme în obținerea vizelor sau chiar a permiselor de a părăsi Khartoum. ONG-urile au fost expulzate în mod regulat.
Regimul a folosit aceleași narațiuni populiste despre ajutorul care face parte din mașinațiuni străine de control, acuzând lucrătorii umanitari că sunt spioni; a criticat, de asemenea, ajutorul ca strategie de creare a dependenței.
Există pericolul revenirii la acea retorică de condamnare a ajutorului în numele anticolonialismului și al suveranității naționale. Acest lucru ar putea fi în detrimentul victimelor conflictului actual.
Argumentele despre duplicitatea marilor puteri internaționale în ceea ce privește umanitarismul și drepturile omului ar trebui luate în serios. Structura economică a recompenselor pentru lucrătorii internaționali rămâne într-adevăr o influență corupătoare asupra profesiei. Cu toate acestea, organizațiile umanitare oferă în continuare ajutor atât de necesar celor dezavantajați și continuă să atragă idealiști dedicați.
Oricare ar fi neînțelegerile cu privire la umanitarismul internațional, accentul ar trebui să fie pe acordarea de ajutor celor a căror viață depinde de el.
Există o vorbă a Profetului Muhammad că o femeie a fost trimisă în iad pentru că a lăsat ca o pisică să moară de foame. Ea nu a hrănit-o și nici nu l-a lăsat liber să-și găsească propria hrană. Dacă înfometarea unei pisici poate câștiga osânda veșnică, ce zici să înfometezi zeci de ființe umane?
Părerile exprimate în acest articol sunt ale autorului și nu reflectă neapărat poziția editorială a Al Jazeera.
Sursa – www.aljazeera.com
