Două specii de păsări au depășit 120 de decibeli și sunt candidate la un record mondial

Două specii de păsări, bare-throated bellbird și red-legged seriema, au emis strigăte cu vârfuri de peste 120 de decibeli într-un studiu care le identifică drept candidate la titlul de cea mai zgomotoasă pasăre din lume. Ele au ocupat primele poziții între speciile cercetate, fără ca rezultatul să stabilească un nou record mondial.

Cercetarea reunește măsurători pentru 123 de specii, dintre care 113 nu aveau anterior date catalogate despre intensitatea strigătelor, potrivit Scitechdaily. Studiul Evolutionary drivers of vocal amplitude in birds a fost publicat în revista Evolution pe 29 septembrie 2026.

Diferența dintre extremitățile măsurate a fost de 58 de decibeli. La nivelul cel mai redus, o pasăre colibri a produs aproximativ 64 de decibeli, comparabil cu sunetul unei conversații obișnuite.

Un reper anterior vine din Amazon. În 2019, Jeff Podos, biolog la University of Massachusetts Amherst, a raportat că white bellbird producea cel mai puternic strigăt de pasăre cunoscut atunci, mai zgomotos decât sunetul auzit lângă un ferăstrău cu lanț turat. Guinness World Records a recunoscut ulterior constatarea.

Distanța până la pasăre schimbă rezultatul măsurătorii

Intensitatea înregistrată de un microfon scade pe măsură ce acesta se află mai departe de animal. Pentru comparații între specii, cercetătorii trebuie să determine simultan nivelul sunetului și distanța până la pasărea care îl produce.

Despre dificultatea acestei măsurători în natură, João C.T. Menezes, fost doctorand la University of Massachusetts Amherst, a explicat în relatarea Scitechdaily: „Să stabilești cât de puternic este apelul unei păsări ar trebui să fie destul de ușor în laborator. Dar, până foarte recent, a fost foarte dificil să faci asta pe teren și există foarte puține date pe care să te bazezi.”

Menezes a realizat cercetarea în cadrul studiilor sale la universitate. Împreună cu Podos, a măsurat în teren strigătele păsărilor din împrejurimile orașului Amherst, în statul Massachusetts, și din Brazilia.

Cei doi au combinat un sonometru portabil, aparat care măsoară nivelul sunetului, cu un telemetru laser, folosit pentru determinarea distanței. Telemetrele precise dezvoltate pentru golf și sonometrele de înaltă rezoluție utilizate în protecția muncii au făcut posibilă folosirea acestei metode pe teren.

Capturarea păsărilor ar permite măsurători în condiții controlate de laborator. Abordarea devine însă greu de aplicat când cercetarea urmărește numeroase specii din țări diferite.

Referindu-se la amploarea bazei de măsurători, Jeff Podos a declarat în aceeași relatare: „Am reușit să creștem foarte mult numărul speciilor pentru care există date despre intensitatea apelurilor. Aceasta este cercetare fundamentală, de bază, pe care nimeni altcineva nu a reușit să o facă la această scară și care deschide tot felul de alte întrebări interesante de urmărit.”

Corpul și ciocul sunt asociate cu intensitatea strigătului

Compararea măsurătorilor cu trăsăturile păsărilor a indicat o tendință: speciile cu corpuri mai mari produceau sunete mai puternice. Explicația propusă de cercetători este că musculatura mai voluminoasă ar putea comprima și împinge afară o cantitate mai mare de aer.

O deschidere mai largă a ciocului era, de asemenea, asociată cu strigăte mai intense. Cercetătorii compară acest efect cu pavilionul larg al unei trompete, care ajută la proiectarea sunetului spre exterior.

Echipa a verificat și trei ipoteze despre condițiile în care asemenea strigăte ar putea oferi un avantaj:

• La păsările care zboară slab, comunicarea la distanță ar putea compensa mobilitatea redusă.
• În pădurile dese, sunetul ar putea compensa obstacolele care împiedică transmiterea semnalelor vizuale.
• La speciile care practică poligamia, adică au mai mulți parteneri, strigătele de împerechere auzite mai departe ar putea ajunge la mai mulți parteneri potențiali.

Rezultatele nu au oferit un sprijin clar și general pentru aceste trei ipoteze. Asocierile cu dimensiunea corpului și deschiderea ciocului au fost mai ușor de identificat decât un tipar legat de mediu sau de comportamentul de împerechere.

Despre limitele concluziilor, Menezes a precizat: „Cunoaștem acum unele dintre mecanisme. Corpuri mai mari și ciocuri mai largi, dar încă nu am descoperit motivele și probabil avem nevoie de mult mai multe date de la mult mai multe specii pentru a desluși ce se întâmplă din punct de vedere ecologic și evolutiv.”

Podos dorește să revină pe teren împreună cu Menezes, folosind din nou telemetrul și sonometrul. El subliniază că această cercetare cere observarea directă și atentă a păsărilor în natură, nu doar experimente de laborator sau colectarea datelor de pe internet.