Oameni orbi din naștere spun că au văzut pentru prima oară la un pas de moarte. Ce au descris și cum explică cercetătorii

Vicki Umipeg este oarbă din naștere și n-a văzut niciodată nimic. A venit pe lume după doar 22 de săptămâni de sarcină, iar în incubator a primit prea mult oxigen, care i-a distrus nervul optic. „Nimic, niciodată. Nicio lumină, nicio umbră, nimic, niciodată”, le-a răspuns cercetătorilor care au întrebat-o ce vedea. Totuși, Vicki spune că, la 22 de ani, după un accident grav de mașină, și-a văzut propriul corp pe o masă de spital, de sus, din dreptul tavanului.

Povestea ei apare într-o cercetare publicată în 1997 în Journal of Near-Death Studies de psihologul Kenneth Ring și de Sharon Cooper, de la Universitatea Connecticut. Subiectul a fost readus în discuție în noiembrie 2026, în podcastul actriței Mayim Bialik. Invitatul, pastorul american John Burke, autorul cărții „Imagine Heaven”, a spus că a intervievat în jur de șapte oameni orbi din naștere și că ei descriu aceleași lucruri ca oamenii care văd. După aceste experiențe, a adăugat el, rămân orbi.

Ce spune Vicki că a văzut la spital

La începutul lui 1973, Vicki cânta ocazional într-un club de noapte din Seattle. Într-o seară n-a găsit taxi și a plecat cu doi clienți băuți. În accident a fost aruncată din dubă, iar la spitalul Harborview a ajuns cu craniul fracturat și cu răni la gât, la spate și la un picior.

Spune că s-a trezit sus, lângă tavan, privind un medic și o femeie care lucrau asupra corpului ei. I-a auzit vorbind despre teama că ar putea rămâne și surdă. A recunoscut corpul de pe masă după verighetă. Apoi, povestește ea, a trecut prin tavanele spitalului până deasupra acoperișului și a fost trasă într-un tub întunecat, cu lumină în față.

De acolo spune că a ieșit pe iarbă, între copaci, flori și mulți oameni. Lumina din acel loc, a spus Vicki, se putea simți, iar ce transmitea era iubire. Și-a văzut bunica, cea care o crescuse și care murise cu doi ani înainte. Le-a văzut și pe Debby și pe Diane, colegele ei nevăzătoare, moarte când erau copii.

Culorile au fost cel mai greu de explicat. Vicki n-a putut să le numească și le-a descris doar ca trepte diferite de strălucire. Primele imagini au speriat-o, pentru că nu avea cu ce să le compare. După accident, i-a trebuit un an ca să poată sta în picioare fără să riște să leșine.

Băiatul de 8 ani care spune că a văzut zăpada

Brad Barrows era elev la o școală pentru copii nevăzători din Boston în iarna lui 1968, când o pneumonie gravă l-a lăsat fără aer. Asistentele i-au spus mai târziu că inima i s-a oprit, se pare, cel puțin patru minute.

Brad povestește că s-a ridicat din pat spre tavan și și-a văzut corpul nemișcat. L-a văzut și pe colegul de cameră, tot nevăzător, ieșind să cheme ajutor, iar acesta a confirmat ulterior că a plecat după ajutor. Deasupra clădirii, spune că a văzut zăpada căzută cu o zi înainte, străzile curățate, un tramvai trecând și terenul de joacă al școlii. Senzația de a vedea l-a nedumerit.

Ce a găsit cercetarea din 1997

Ring și Cooper au intervievat 31 de oameni nevăzători sau cu vederea grav afectată, dintre care 14 orbi din naștere. Dintre ei, 21 trecuseră printr-o experiență în pragul morții, iar ceilalți 10 avuseseră doar senzația că ies din corp. În total, 25 de persoane, adică 80%, au spus că au avut o formă de vedere în acele momente. Dintre cei 14 orbi din naștere au spus asta 9.

Relatările lor semănau cu cele ale oamenilor care văd: o stare de liniște, desprinderea de corp, un tunel, o lumină puternică, întâlniri cu persoane moarte. Vicki a mai spus că visele ei n-au avut niciodată imagini, doar gusturi, sunete, mirosuri și atingeri, și că din acest motiv ce a trăit în 1973 n-a semănat cu un vis.

Unde se opresc dovezile

Autorii au recunoscut că verificarea a fost partea cea mai slabă a studiului, pentru că de multe ori n-au găsit martori sau documente. Frank, un bărbat care orbise complet în 1982, a povestit că, ieșit din corp, și-a văzut cravata nou-cumpărată, cu cercuri gri, pe care nimeni nu i-o descrisese. Prietena care i-o adusese n-a mai ținut minte, când au sunat-o cercetătorii, nici culorile, nici modelul.

Unii participanți au ezitat să spună că a fost vorba despre vedere. Unul dintre ei a descris experiența ca pe ceva apropiat de atingere. Michael Marsh, medic și autorul unei cărți despre aceste experiențe, publicată în 2010 de Oxford University Press, susține că Ring și Cooper au pus întrebări care sugerau răspunsul și că nevăzătorii folosesc firesc cuvintele celor care văd.

Filozofii John Martin Fischer și Benjamin Mitchell-Yellin, într-o carte din 2016 apărută la aceeași editură, notează că orbirea nu arată la fel la toată lumea. Dacă sunt afectați ochii sau nervii, dar partea creierului care lucrează cu imaginile a rămas întreagă, creierul poate produce imagini singur. De aceea, scriu ei, relatările orbilor nu sunt o probă puternică împotriva ideii că mintea depinde de creier.

Există și măsurători din ultimele clipe de viață. Într-un studiu publicat în 2023 în revista PNAS, cercetători de la Universitatea Michigan au urmărit creierul a patru pacienți în comă, după oprirea aparatelor. La doi dintre ei a apărut o creștere bruscă a undelor rapide, asociate cu starea de conștiență. Pacienții au murit, așa că nimeni nu poate spune dacă au trăit ceva în acele clipe.

Burke consideră aceste relatări una dintre cele mai puternice dovezi că în pragul morții se întâmplă ceva ce nu putem explica. A povestit că mai mulți orbi au descris aceeași lumină, care iese din lucruri și se simte ca iubirea. Ring a propus ideea unei percepții care nu depinde de ochi. Criticii lor caută explicația în creier, iar ce au văzut Vicki și Brad nu poate fi verificat până la capăt.