Demonstrații masive au izbucnit în Iran la sfârșitul anului 2025, în Teheran și în orașe din centrul și sud-vestul țării, după un an marcat de atacuri israeliene și americane asupra infrastructurii militare și nucleare iraniene. Protestele au continuat și în primele zile ale anului 2026, potrivit Al Jazeera.
În 2025, Israelul a lansat un atac de 12 zile asupra Iranului, asasinând lideri militari de rang înalt și vizând infrastructura militară și economică. Atacul a fost urmat de lovituri americane asupra facilităților nucleare iraniene din Fordow, Isfahan și Natanz.
Criza economică alimentează nemulțumirea
Protestele de la sfârșitul anului 2025 au fost declanșate de o grevă a comercianților și proprietarilor de bazaruri, nemulțumiți de scăderea drastică a puterii de cumpărare. Această deteriorare accelerată a fost provocată de inflația crescândă, reflectată în prăbușirea rialului iranian, care și-a pierdut aproximativ 50% din valoare, și de creșterea șomajului la 7,5%.
«Nu Gaza sau Libanul, să-mi fie viața sacrificată pentru Iran», s-a auzit în mod repetat în demonstrațiile de la sfârșitul anului 2024, devenind un slogan definitoriu care leagă politica externă de deteriorarea condițiilor de viață.
Eșecul reformelor economice succesive
Niciun guvern iranian nu a reușit să implementeze reforme fundamentale pentru a contracara efectele sancțiunilor. Președintele Mohammad Khatami (1997-2005) a propus o strategie economică alternativă axată pe reducerea dependenței de veniturile din petrol și dezvoltarea sectorurilor non-petroliere, dar măsurile nu au reușit pe măsură ce criza nucleară s-a intensificat după 2002.
Mahmoud Ahmadinejad a urmărit între 2005-2013 o abordare populistă, centrată pe redistribuirea veniturilor din petrol prin programul «petrol-în-numerar». Această strategie a eșuat, întâmpinând rezistența intereselor economice interne puternice și regimul de sancțiuni tot mai strâns impus de Consiliul de Securitate al ONU.
Parteneriatele cu China și Rusia nu aduc stabilitate
Parteneriatele economice ale Iranului cu China, în special acordul de cooperare strategică pe 25 de ani în valoare de 400 de miliarde de dolari care acoperă energia, telecomunicațiile, transporturile și infrastructura, nu au oferit stabilitate economică. Nici parteneriatul strategic cu Rusia, semnat la începutul anului 2025 și destinat să întărească cooperarea pe două decenii, nu a îmbunătățit situația economică a Iranului.
Împreună, aceste parteneriate nu au reușit să atenueze consecințele dure ale sancțiunilor impuse de SUA și Uniunea Europeană.
Influența regională în declin
Influența iraniană a scăzut semnificativ în Liban, Siria, Gaza și Yemen, slăbind argumentul că angajamentele regionale sunt principalul factor de epuizare a resurselor de stat. Această schimbare a mers atât de departe încât unii oficiali militari iranieni au cerut chiar ca Siria să ramburseze circa 50 de miliarde de dolari datorie către Iran.
Pentru prima dată, Liderul Suprem Ali Khamenei și președintele Masoud Pezeshkian au recunoscut public că responsabilitatea pentru situația economică a Iranului nu poate fi plasată exclusiv pe seama sancțiunilor.
Două narațiuni concurente despre proteste
Conducerea iraniană promovează două narațiuni concurente pentru a explica demonstrațiile. Prima, articulată de liderul suprem și președinte, se concentrează pe eșecurile în guvernanța economică și recunoaște că sancțiunile singure nu pot explica profunzimea crizei. A doua, promovată de aparatul de securitate, continuă să sublinieze rolul actorilor externi în incitarea la tulburări.
Această divergență creează confuzie în instituțiile de stat, deoarece narațiunea securitară încadrează implicit demonstrațiile ca o amenințare existențială, adâncind tensiunile sociale și lărgind decalajul dintre regim și societate.
Amenințarea unui nou război cu Israelul
Încrederea și capacitatea militară pe care o simte Israelul, combinată cu ceea ce liderii iranieni percep ca sprijin nelimitat american, a permis factorilor de decizie israelieni să contemple serios un nou război cu Iranul. Israelul a început efectiv o a doua operațiune militară printr-o narațiune clară că nu va permite Iranului să îmbogățească uraniu deloc.
Un astfel de conflict ar viza să facă regimul fragil din punct de vedere politic, economic și de securitate. Această perspectivă a intensificat confruntarea internă a Iranului cu societatea sa, ridicând posibilitatea ca o stare prelungită de conflict să poată duce în cele din urmă la schimbarea regimului.
