Spiritualitatea nu este o opțiune, este o cale de urmat
llie Cioară este o floare rară a umanității, o comoară ascunsă, o ființă luminată. Scrierile lui, ale acestui mistic luminat, adunate în 16 cărți, descriu meditația, iluminarea, precum și practica „cunoașterii de sine”, folosind atenția globală într-un limbaj total simplu, accesibil tuturor. Toate cărțile lui Ilie Cioară au fost publicate în limba română, patru dintre ele fiind traduse în limba engleză și spaniolă. Traducerea a fost o muncă plină de dragoste și un proces de continuă evoluție spirituală pentru Petrica Verdes. Traducător și căutător al adevărului, Petrica Verdes (Deva Daan) a practicat meditația și a trăit în diferite comunități de meditație din Italia, Germania și Marea Britanie.
Ilie Cioară și-a trăit întreaga viață la București, practic izolat, fără niciun contact cu filozofiile non-dualiste, cu Zen sau cu orice altă tradiție spirituală. Descoperă că puritatea minții și Absolutul nu pot fi atinse prin credință, voință, efort sau imaginație, că orice activitate este un obstacol permanent la întâlnirea omului cu Dumnezeu. Asta îl determină să adopte o altă atitudine în fața frământărilor ego-ului gânditor. Ascultă și urmărește cu mare atenție fiecare reacție a psihicului la mișcarea permanentă a Vieții. Este o stare de conștientizare spontană, în care gândirea tace cu desăvârșire. În această cuprindere universală, adevărata religie este „Tăcerea”, împlinită prin practica tăcerii sau rugăciunea tăcerii. Practică timp de aproximativ doi ani și jumătate, această Cunoaștere de Sine când descoperă o nouă surpriză. Într-o dimineață, când s-a trezit, agitația obișnuită din mintea lui dispăruse. Din acel moment, viața lui s-a schimbat. Gândirea, fără nici un efort, și-a încetat rătăcirea. Aceasta deschidere i-a permis să părăsească fără nici un efort mărginirea egocentristă, pentru a întâlni Absolutul.
Mesajul pe care Ilie Cioară îl transmite prin scrierile sale este unul simplu, este vorba despre cum putem descoperi natura noastră divină în tăcerea minții. “Nemurirea Sufletului este o realitate absolută. Scânteia Divină sălășluiește în orice om. Calitatea și cantitatea acestui Viu este un bun comun tuturor oamenilor și numai la nivelul lui se realizează adevărata relație umană. Dragostea, frumusețea, bunătatea și înțelepciunea sunt însușiri inerente acestei Particule Divine”, spune Ilie Cioară într-una din scrierile sale, „Moartea morţii şi desăvârşirea.”
Document parapsihologic, structurat în patru capitole, cartea “Moartea morţii şi desăvârşirea” vorbește despre experiențele pe care le-a trăit în timpul detenției, despre vindecări astrale, despre revelația fenomenului de dedublare, despre rugăciune, despre diverse meditații, despre descoperirea unor vieți anterioare, vise prevestitoare și nu numai. Ilie Cioară spune că întâlnirea practicantului cu sine însuși se realizează prin pasivitatea minții. El se privește și ascultă cu flacăra atenției fiecare reacție a propriei gândiri ce apare la contactul cu mișcarea Vieții. Atenția este aidoma unui laser care arde, spulberă, dezagregă tot ce se mișcă în câmpul conștiinței noastre. În acest fel, începutul și sfârșitul Cunoașterii se concretizează în golul psihic. Clipa întâmpinată în acest mod ne oferă Eternitatea. Misterul transformării psihologice are loc numai în acel vid absolut, în care Sacrul aflat în noi spulberă întreaga condiționare. Puritatea se impune în chip vădit ca iubire, frumusețe, bunătate fără margini, fericire nemotivată. Sunt excluse de la bun început: voința, efortul, imaginația. De asemenea, lipsesc cu desăvârșire: scopul, interesul, idealul. Din aceste considerente, Cunoașterea de Sine nu poate fi socotită drept teorie, metodă sau credință. Prin această modalitate de abordare a Vieții, practicantul descoperă singur că în el se află atât discipolul cât și maestrul. Adică egoul – creație spațio-temporală, și non-egoul sau Sacrul, în a cărui prezență trebuie să tacă tot ceea ce este efemer. Căci numai prin smerita tăcere a sinelui, Absolutul își revarsă asupra întregii ființe darurile sale binefăcătoare. Transformarea radicală a omului vechi, prin înlocuirea lui cu noua structură, asemănătoare Sursei din care provine, se operează numai în această conjunctură.
