Alexandra Furnea victimă Colectiv:
Alexandra Furnea, supraviețuitoare a tragediei de la Colectiv, a postat pe Facebook că noaptea de 30 octombrie 2015 nu a fost un simplu eveniment, ci un coșmar care persistă și astăzi, iar victimele continuă să sufere. „Patru ani mai târziu: o oportunitate de schimbare, ratată”, a scris tânăra.
Într-un mesaj publicat pe Facebook, Alexandra Furnea reflectează asupra celor patru ani scurși de la incendiul devastator, chiar înainte de a se supune celei de-a șasea proceduri de needling chirurgical. Tânăra subliniază că va trebui să suporte aceste intervenții și operații reconstructive pe parcursul întregii sale vieți, dacă dorește să se simtă bine.
Mai jos, redăm integral mesajul pe care Alexandra l-a împărtășit pe pagina sa de Facebook: „Privesc cerul întunecat de octombrie prin fereastra sălii de operație. Norii par să protejeze Pământul de soarele de toamnă. Aștept ca anestezicul să își facă efectul, iar gândurile mele se îndreaptă spre faptul că aceste luni reci sunt, de fapt, o încercare a naturii de a vindeca pielea arsă de vara planetei. Cicatricile îmi tremură sub crema cu lidocaină, iar eu îmi strâng prosopul steril în jurul meu. Imaginea evocată îmi provoacă disconfort, așa că îmi îndrept privirea de la fereastră și observ împrejurimile. Sala este imaculată, strălucind de curățenie. Echipamentele moderne așteaptă sosirea medicului, care pregătește instrumentele în camera alăturată. Aceasta este a șasea procedură de needling chirurgical din acest an, programată pentru 29 octombrie. Dacă vreau să mă simt bine, va trebui să continui cu aceste intervenții și operații reconstructive. Toți cei afectați vor trebui să facă la fel, pentru a preveni agravarea cicatricilor noastre. Mâine se împlinesc patru ani de la incendiul devastator.”
Chirurgul intră în sală și îmi zâmbește cu căldură, având în mână rola de titan cu ace lungi, cu care va efectua intervenția. Cu abilitate, medicul manevrează instrumentul peste cicatricile mele dure și aderente, aplicând o presiune considerabilă pentru a pătrunde adânc în țesutul îngroșat care s-a format haotic peste arsuri. Rola perforând pielea afectată va permite formarea de țesut nou, sănătos, care va înlocui treptat rigiditatea care mă strânge ca o armură lipită de oase.
Îi spun doctorului că sunt pregătită și mă întind pe masa de operație. Cu blândețe, chirurgul îmi așază mâna pe spate și îmi comunică că va începe. Simt presiunea rolei pe brațul și umărul stâng, urmată de milioane de înțepături care pătrund în cicatricea dură, pe măsură ce instrumentul îmi acoperă întreaga zonă afectată cu răni sângerânde. Medicul mă întreabă despre familia mea, despre nepoți și despre starea mamei. Vorbește pentru a-mi distrage atenția de la durere. De obicei, o astfel de procedură se efectuează sub anestezie generală, dar am optat pentru anestezie locală, deoarece organismul meu a devenit mai sensibil la narcoză din cauza numărului mare de intervenții anterioare. Riscurile de efecte secundare sunt reduse dacă rămâi conștient în timpul procedurii, deși durerea resimțită este mai intensă. Totuși, chirurgul se asigură că durerea este suportabilă, verificând constant dacă pielea este amorțită. Dacă durerea devine insuportabilă, va refuza să continue. Aici nu există „trebuie să înduri” sau „nu e atât de rău”. Când pacientul spune că nu mai poate, medicul se oprește. La început, am fost surprinsă de cât de natural este să ai control asupra propriei suferințe. Venind dintr-o lume în care durerea intensă era considerată normală, am realizat că aici este diferit.
Rola emite un sunet specific în timp ce îmi pătrunde în cicatrici. Este ca și cum zeci de ceasuri ar fi început să ticăie frenetic, numărând înapoi spre 2015, secunde care s-au înfipt în carnea mea. Ascult tic-tacul rolei și îmi amintesc că nu mă doare atât de tare ca în timpul băilor de la Spitalul de Arși. Chirurgul se oprește frecvent pentru a verifica dacă pot continua. Pare surprins când spun „da”, dar continuă, dorind să mă ajute să mă vindec. Cunoaște povestea noastră și știe despre dușul fără analgezie din cada verde. Nu își imagina că așa ceva mai este posibil în zilele noastre. Nu i-am spus, dar cred că o parte din mine s-a rupt în acele zile în care zăceam, expusă și vulnerabilă, în salonul de băi de la SCUPRA. Cred că o parte din mine – ceea ce a mai rămas din fata care a reușit să scape din container după ce focul s-a stins – a murit acolo, îngropată adânc în mine, purtând o durere inefabilă, care face ca orice altă suferință să pară minoră.
Medicul îmi ține mâna în timp ce lucrează cu dexteritate pe spatele meu. În zona coloanei vertebrale, cicatricea cu terminații nervoase afectate este mai sensibilă, iar durerea este acută. Rola călătorește peste toate rănile mele, perforându-le pentru a permite sângelui să „spăle” fibrele defecte de colagen care s-au format din cauza infecțiilor intraspitalicești, care au împiedicat vindecarea arsurilor. Organismul a încercat să construiască o fortăreață de țesut nou, dar microbii, soldați neînfricați ai răului, au distrus totul în cale, iar zi de zi, corpul meu a pierdut bătălii, construind structuri din ce în ce mai fragile și mai urâte.
Medicii din România au încercat să acopere rănile infectate cu piele sănătoasă, să elimine carnea bolnavă săpând tot mai adânc pentru a ajunge la țesut curat. Dar, în ciuda eforturilor, noi rămâneam tot murdari, deoarece lucrau cu instrumente contaminate, în săli necorespunzătoare, cu suflete adesea la fel de întinate. Procesul de hipertrofie severă este cea mai frecventă complicație în cazul arșilor infectați. La patru ani de la tragedia de la Colectiv, chirurgul german nu repară doar daunele provocate de foc, ci și pe cele cauzate de corupție. Va trebui să continue să facă acest lucru cât timp voi trăi – cât timp vom trăi. O viață dedicată reparării, peticirii trupurilor și sufletelor noastre, pentru a împiedica întunericul să pătrundă prin crăpăturile ființelor noastre, furându-ne ceea ce a mai rămas din cine am fost odată.
Urmează acum brațul drept, apoi antebrațul și mâna. Când rola ajunge la cicatricea de la încheietură, medicul se oprește din nou, lăsându-mă să respir adânc câteva momente. Aici durerea este mai intensă. Cu grijă, chirurgul începe ușor, apoi crește intensitatea procedurii. Îmi întorc capul și îmi îngrop fața în pernă, căutând atingerea moale a prosoapelor sterile. Deși pare un gest fără sens, mă ajută să mă liniștesc. Uneori, cântăm, eu și doctorul, până când totul este gata. Alteori, glumim. De obicei, medicul se străduiește să mă facă să râd povestindu-mi lucruri amuzante care alungă teama. Aici, nu mi-e frică, așa cum îmi era înainte, când credeam că voi muri în cadă sau noaptea, într-un pat murdar de spital, printre așternuturi însângerate, pline de fragmente din mine, cu scutecul făcut ghem peste neputința mea.
„Am terminat, Alex!” exclamă doctorul cu bucurie, felicitându-mă sincer pentru curajul și răbdarea mea.
Cu comprese sterile umede, îmbibate în dezinfectant, mă curăță de sânge, iar când sunt curată, aplică pe cicatricile umflate un ulei cu vitamine, esențial pentru vindecare. Asistenta mă ajută să mă îmbrac și se asigură că mă simt bine. Mă conduce în salonul meu, la fel de curat ca sala de operație, și mă lasă să mă odihnesc în pat, asigurându-se că este acolo pentru mine și că, dacă am nevoie de ceva, îmi va aduce, mai ales dacă mă doare.
Imediat ce a plecat, mă ridic în capul oaselor și privesc din nou pe geamul mare din cameră. Ascult cum bătăile inimii mele se domolesc, lăsând loc susurului picăturilor de ploaie care cad peste lume, dincolo de fereastră. S-a întunecat în timp ce acele încercau să îmi redea un trup mai sănătos, iar albeața salonului contrastează și mai mult cu cerul plumburiu de octombrie, care, acum patru ani, m-a condus pe strada Tăbăcarilor 7, în data de 30. Îmi închid ochii și îi deschid brusc, pentru că, dincolo de întunericul pleoapelor, flăcările se desfășoară pe un tavan pe care îl cunosc din coșmaruri. Sunetul liniștitor al ploii se transformă în vaietul focului și în țipetele celor care nu vor putea privi niciodată un alt octombrie, dintr-un salon de spital, răniți, dar vii.
Pe măsură ce efectul cremei anestezice dispare, durerea devine mai acută, dar este suportabilă. Nu am nevoie de analgezice, dar știu că, dacă aș cere, aș primi imediat cele mai bune, doar pentru a nu suferi, nu ca înainte, nu ca atunci, cu Ketonalul. Gândul acesta mă liniștește: că sunt departe de foc, departe de cei care nu s-au îndurat de mine nici atunci când plângeam cu sughițuri, iar lumea se prăbușea în jurul meu, în cenușă și piele moartă. Deși știu că mă înșel, îmi spun că nu voi mai trece niciodată printr-o experiență atât de cumplită ca accidentul și iadul din spital. Dar sunt conștientă că, atâta timp cât România nu învață nimic din Colectiv, există șanse să ajung din nou pe mâna lor. Să ajungem cu toții, arși, nearși, oameni obișnuiți – oricum suntem una. Această certitudine, care a devenit o frică bântuitoare, imposibil de învins, mă doare mai mult decât orice, dar parcă tot mai puțin decât chinul de atunci, din cadă, iar asta mă sperie.
Încă o dată, îmi închid ochii și acum nu văd decât fantomele luminoase ale becurilor din salon. Vreau să adorm înainte ca formele inofensive să devină roșii și să înceapă să ardă. Nu am mult timp la dispoziție. Nu durează mult și începe din nou. Patru ani, îmi șoptesc, în timp ce trupul meu îmi cere liniște. Patru ani, îmi spun, numărând în gând operațiile și oprindu-mă când ajung la 24. Patru ani, zic cu voce tare, știind că mă așteaptă o viață întreagă de zile ca acestea, după o singură noapte în care s-a concentrat tot răul zecilor de ani de când țara noastră este, la rândul ei, un trup în suferință, care arde. Patru ani, în timp ce întunericul se lasă peste micul spital, aducând cu el, drept musafiri nepoftiți, fantomele unei nopți care nu trebuia să se termine așa. Ele se târăsc și agonizează pe pânza minții, umbre sărmane care miros a fum și privesc cu ochi triști, de cenușă, direct în sufletul meu. Au chip de om, dar nu pot să mă uit la ele, pentru că mi-e teamă că le-aș recunoaște.
30 octombrie nu a fost doar o noapte, ci a continuat și după, pe asfaltul din fața clubului, unde s-au călcat peste mâini întinse după ajutor, în spitale, unde minciunile au permis mizeriei să se ascundă în carnea noastră, ucigând, în sala de judecată, unde adevărului i se pune palma peste gură, în tot ceea ce este acum România, patru ani mai târziu: o oportunitate de schimbare, ratată. Patru ani de la Colectiv, dar noi – noi toți – continuăm să suferim.”
Sursa: News24.ro.
