Carol I a condus România timp de 48 de ani. Zece detalii despre drumul spre tron, familie și încercările domniei

Carol I, domnitorul devenit primul rege al României, a ajuns în țară sub o identitate de împrumut și a condus personal trupe în Războiul de Independență. Viața sa cuprinde însă și pierderea singurului copil, intenția de a renunța la tron și conflictul din 1914 privind intrarea României în război.

Potrivit Europa Liberă, cei 48 de ani petrecuți la conducerea țării reprezintă cea mai lungă domnie din istoria românilor, cu un an mai mult decât cea a lui Ștefan cel Mare. În acest interval, România a obținut recunoașterea independenței și a devenit regat, dar problema pământului și condițiile de viață ale țărănimii au rămas nerezolvate.

1. Carol a avut o carieră militară înainte de a deveni domnitor

Născut la 20 aprilie 1839, la Sigmaringen, în Principatul Hohenzollern-Sigmaringen, Carol era al doilea fiu al prințului Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen și al prințesei Josephine de Baden. Tatăl său fusese ministru-prezident al Prusiei între 1858 și 1862.

După studiile elementare de la Dresda, a absolvit școala de cadeți din Münster, devenind sublocotenent de dragoni. În 1857 a terminat cursurile Școlii de Artilerie și Geniu din Berlin.

Experiența de luptă a precedat venirea sa în România. În 1864 a participat ca voluntar în armata Prusiei la Al Doilea Război al Schleswigului, inclusiv la asalturile asupra citadelelor Fredericia și Dybbøl. În 1866 a fost înaintat la gradul de căpitan.

2. Alegerea prin plebiscit nu a însemnat votul întregii populații

După abdicarea forțată a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, alegerea unui principe occidental răspundea unei cereri a românilor. Carol a fost singurul domnitor ales prin plebiscit, o consultare prin care alegătorii acceptau sau respingeau candidatura propusă.

Politicianul Ion C. Brătianu a negociat cu prințul și cu familia acestuia venirea pe tron. Recomandarea lui Napoleon al III-lea și legăturile familiei Hohenzollern-Sigmaringen cu acesta au cântărit în alegerea politicienilor români.

Consultarea din aprilie 1866 privea numai populația cu drept de vot: boieri și anumite categorii urbane. Era vorba despre 686.193 de electori din aproximativ 4.400.000 de locuitori, adică mai puțin de 16% din populație. Rezultatul consemnat a fost de 99,9% în favoarea candidaturii.

3. A traversat Europa cu numele Karl Hettingen

Conflictul dintre Prusia și Imperiul Austriac l-a obligat pe Carol să călătorească incognito. A folosit identitatea Karl Hettingen și a mers cu trenul prin Düsseldorf, Bonn, Freiburg, Zürich, Viena și Budapesta.

La 1/12 mai 1866 a ajuns pe pământ românesc, la Drobeta-Turnu Severin. Brătianu l-a însoțit mai departe spre Capitală. Intrarea în București s-a petrecut la 10/22 mai, când aproximativ 30.000 de oameni au venit să îl întâmpine.

La Băneasa i-a fost înmânată cheia orașului. În aceeași zi, Nifon, mitropolitul Ungrovlahiei, l-a binecuvântat în Dealul Mitropoliei. Formula jurământului îi fusese comunicată în franceză, însă Carol a răspuns în română, cu mâna dreaptă pe Evanghelie.

4. Constituția i-a dat puteri și a stabilit regulile dinastiei

La 29 iunie 1866, noua Constituție a fost adoptată prin votul unanim al celor 91 de deputați din Adunarea Electivă. Inspirată de Constituția Belgiei, legea fundamentală a oficializat denumirea România în locul celei de Principatele Unite.

Domnitorul avea atribuții care depășeau reprezentarea ceremonială a statului:

• Numea titularii funcțiilor publice și conferea grade militare.
• Comanda armata și avea dreptul de a bate monedă.
• Sancționa legile sau putea refuza semnarea lor.
• Putea amnistia condamnați ori comuta pedepse.

Succesiunea era ereditară, pe linie masculină, cu prioritate pentru primul născut și cu excluderea femeilor. Descendenții suveranului urmau să fie crescuți în religia ortodoxă. Constituția nu înscria obligațiile față de Imperiul Otoman, deși dependența țării de acesta continua.

5. Conflictele politice l-au adus aproape de abdicare

În 1868, guvernul liberalilor radicali s-a retras după diferende cu domnitorul privind reorganizarea armatei și construirea căilor ferate. Până în toamna anului 1870, relațiile cu liderii politici se deterioraseră atât de mult încât Carol lua în calcul abdicarea.

Războiul franco-prusac a adăugat o ruptură între suveran și o parte a populației: simpatia lui pentru Prusia se ciocnea de sentimentele profranceze ale românilor.

La 22 martie 1871, Carol a înlocuit guvernul condus de Ion Ghica cu un cabinet conservator, în frunte cu Lascăr Catargiu. Stabilizarea guvernării l-a făcut să renunțe la plecare. Conservatorii au rămas neîntrerupt la putere între 1871 și 1876, cea mai lungă perioadă de guvernare de până atunci.

6. Coroana de oțel provenea dintr-un tun capturat

În Războiul de Independență, Carol a fost prezent pe front. La 15/27 mai 1877, în timpul unei vizite la bateriile românești de la Calafat, a ordonat deschiderea focului asupra Vidinului.

„Asta-i muzica ce-mi place!”, a spus Carol I la prima lovitură românească de tun asupra Vidinului.

La 28 august 1877, prințul a primit comanda trupelor ruso-române aliate de la Plevna, avându-l ca șef de stat major pe generalul rus Totleben. Asediul s-a încheiat la 10 decembrie, după încercarea nereușită a lui Osman Pașa de a ieși din încercuire și capitularea acestuia.

Tratatul de la Berlin din 1878 a consfințit independența României. Țara a primit Dobrogea, dar a cedat Rusiei sudul Basarabiei, respectiv județele Cahul, Bolgrad și Ismail.

La 15 martie 1881, Constituția a fost modificată pentru ca șeful statului să poarte titlul de rege. Încoronarea a avut loc la 10 mai. Coroana regilor României a fost realizată dintr-o țeavă de tun turcesc capturat la Plevna de armata română.

7. Moartea singurului copil a afectat viața cuplului regal

Carol s-a căsătorit în 1869 cu Elisabeta, principesă de Wied. Singurul lor copil, principesa Maria, s-a născut la 27 august/8 septembrie 1870 și a murit la 28 martie/9 aprilie 1874. Pierderea fiicei i-a înstrăinat pe cei doi.

Hannah Pakula a descris relația cuplului în volumul „Ultima romantică – Viața reginei Maria a României”: „Cînd, douăzeci și patru de ani mai tîrziu, Missy sosea la București pentru a se confrunta cu o scenă similară, regina Elisabeta, singura persoană care ar fi putut să o ajute – asta nu înseamnă neapărat că ar fi facut-o – nu se afla acolo, alungată de soțul ei, care încetase de mult să mai aibă încredere în ea. Relațiile dintre Carol și Elisabeta au cunoscut punctul culminant în seara în care a cerut-o de soție. Ulterior, acestea s-au degradat vertiginos. Așa cum s-a întîmplat și cu popularitatea lui Carol în România.”

În lipsa unui descendent care să moștenească tronul, succesiunea a trecut spre familia fratelui lui Carol, prințul Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen. Acesta a renunțat în octombrie 1880 în favoarea fiului său Wilhelm. În 1888, Wilhelm a renunțat la rândul său în favoarea fratelui mai mic, Ferdinand.

8. Își cârpea ghetele și oferea ceasornice

„O persoană care își poartă coroana și în somn”, îl caracteriza regina Elisabeta pe soțul ei, Carol I. Suveranul era preocupat de prestigiul dinastiei și încerca să impună celor din jur propriul stil meticulos.

La Castelul Peleș, construit în timpul domniei sale, primea adesea vizitatori, mai ales elevi. G. P. Georgescu, în amintirile despre cei șapte ani petrecuți ca adjutant al regelui, povestea că acesta le arăta cum își cârpea singur ghetele.

Ceasornicele se numărau printre darurile oferite românilor de Crăciun. Gestul urmărea să sublinieze punctualitatea și folosirea chibzuită a timpului.

Carol a finanțat Fundația Universitară care îi poartă numele și, ajutat de scriitoarea germană Mite Kremnitz, și-a scris și publicat memoriile. Din 1867 a fost membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914, protector și președinte de onoare al instituției.

9. Modernizarea statului nu a rezolvat problema pământului

Economia țării se baza pe agricultură, iar majoritatea populației era formată din țărani. Lipsa pământului și exploatarea celor care îl lucrau au alimentat răscoalele din timpul domniei.

Revolta din aprilie 1888 a cuprins 27 dintre cele 32 de județe ale țării. În 1907, răscoala începută la 21 februarie în satul Flămânzi, din nordul Moldovei, s-a extins în săptămânile următoare, ajungând la forme deosebit de violente în Muntenia și Oltenia.

Armata și artileria au fost folosite împotriva țăranilor. În studiul lor despre răscoala din 1907, Daniel Chirot și Charles Ragin au folosit o estimare de aproximativ 9.000 de morți. Promisiunea unei reforme agrare făcută de rege în timpul crizei nu s-a concretizat în rezolvarea problemei țărănești.

10. Ultimul conflict politic a privit intrarea în război

În 1883, Carol încheiase o alianță secretă care lega România de Tripla Alianță. Tratatul urma să fie activat doar dacă Rusia ataca unul dintre membrii săi. Numai un număr restrâns de miniștri români cunoștea înțelegerea.

La începutul Primului Război Mondial, regele dorea intrarea țării în luptă de partea Puterilor Centrale. La Consiliul de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, a comunicat existența tratatului și și-a susținut opțiunea, dar majoritatea participanților s-a opus.

Carol I a murit la 27 septembrie/10 octombrie 1914, la Castelul Peleș din Sinaia, județul Prahova, la 75 de ani. Regina Elisabeta i-a fost alături în ultimele clipe.

Consiliul de Miniștri a preluat temporar atribuțiile regale, în conformitate cu articolul 86 din Constituție, până la depunerea jurământului de către noul rege, Ferdinand I.