Cercetătorii au găsit în sud-vestul Chinei primul radius atribuit unui denisovan

Cercetătorii au identificat în Peștera Bianfu din provincia Yunnan, în sud-vestul Chinei, trei fragmente osoase și doi dinți care au aparținut denisovanilor, o specie umană dispărută. Fosilele datează de acum 167.000-134.000 de ani, iar între ele se află și primul os lung atribuit până acum unui denisovan, un fragment de radius.

Descoperirea este importantă pentru că extinde puținele resturi denisovane confirmate molecular din afara Peșterii Denisova din Siberia și aduce primele date directe despre anatomia postcraniană, adică despre oasele corpului dincolo de craniu și dinți.

Studiul arată că încercarea de a recupera ADN antic din cele trei mostre osoase a eșuat, iar identificarea s-a bazat pe analiza proteinelor vechi păstrate în colagen și în smalțul dentar.

Peștera Bianfu a completat un gol important pe harta denisovanilor din Asia de Est

Până la acest studiu, foarte puține rămășițe din afara Peșterii Denisova din Siberia fuseseră atribuite molecular denisovanilor: o mandibulă și o coastă pe Platoul Tibetan, o mandibulă în Strâmtoarea Taiwan și un craniu în nord-estul Chinei. Analizele genomice ale populațiilor actuale indică însă o moștenire denisovană consistentă în Asia de Sud-Est și Oceania, ceea ce făcea din sud-vestul Chinei o zonă cheie pentru cercetare.

Așa că Peștera Bianfu devine situl cu cele mai abundente rămășițe de denisovani descoperite până acum în afara Peșterii Denisova. Situl se află într-un coridor care lega Platoul Qinghai-Tibet de Asia de Est, Sud și Sud-Est, iar noua identificare acoperă exact lipsa de date din această parte a Asiei.

Cercetătorii au triat peste 60.000 de fragmente înainte să găsească cele trei oase umane

În depozitele culturale ale peșterii fuseseră recuperate peste 64.000 de fosile de mamifere, dintre care mai mult de 60.000 erau fragmente osoase. Cercetătorii au analizat morfologic aceste resturi și au selectat 22 fragmente considerate posibile rămășițe de hominini.

Înainte de analizele detaliate, echipa a verificat dacă proteinele s-au păstrat suficient de bine în material. Pentru asta a folosit ZooMS, o metodă de identificare pe baza colagenului. Dintre cele 22 de fragmente candidate, trei au ieșit în evidență: două fragmente de os parietal, adică porțiuni din partea superioară și laterală a craniului, și un fragment proximal de radius, os al antebrațului.

Ulterior, analiza proteomică a confirmat că aceste trei oase, împreună cu doi dinți descoperiți în timpul săpăturilor, aparțin denisovanilor. Toate cele cinci exemplare purtau un marker proteic diagnostic întâlnit și la alți denisovani identificați anterior.

Fosilele provin din straturile 7 și 9 ale peșterii. În ansamblu, descoperirea plasează ocuparea denisovană a locului între 167.000 și 134.000 de ani în urmă, în stadiul izotopic marin 6.

Fragmentul de radius oferă prima imagine directă despre oasele lungi ale denisovanilor

Noua piesă numită BFD771 este primul radius denisovan identificat până acum și, în același timp, primul os lung atribuit acestei populații umane dispărute. Până acum, resturile postcraniene confirmate erau extrem de puține, ceea ce limita puternic reconstituirea felului în care arăta și se mișca acest grup.

Autorii studiului explică direct importanța acestei piese: „Identificarea unui fragment de radius denisovan este de o importanță deosebită pentru îmbunătățirea înțelegerii noastre privind fenotipul postcranian al acestei populații”.

Fragmentul păstrează aproximativ 45 mm din porțiunea proximală a radiusului. Analiza prin micro-CT, adică tomografie computerizată de mare precizie, arată o structură corticală robustă și o epifiză proximală complet sudată, indicii că individul era probabil adult sau aproape adult.

Capul radiusului a fost estimat la 23,2 mm, iar marginea suprafeței articulare la 17,2 mm. Aceste dimensiuni indică un cap radial mare, mai apropiat metric de neanderthalieni decât de Homo sapiens. În schimb, lungimea gâtului radial, de 22,5 mm, intră în intervalul neanderthalienilor târzii și în partea superioară a variației observate la omul modern.

Rezultatul de ansamblu nu este unul uniform. Radiusul combină trăsături apropiate de neanderthalieni cu altele mai apropiate de oamenii moderni. Autorii studiului notează acest lucru astfel: „Modelul mozaic al acestor trăsături în radiusul din Peștera Bianfu, în raport cu neanderthalienii și oamenii moderni, indică cerințe biomecanice și adaptări comportamentale diferențiate la denisovani”.

Pe scurt, radiusul din Bianfu are dimensiuni mari și o orientare probabil medială a tuberozității radiale, elemente întâlnite la neanderthalieni, dar forma exterioară generală și geometria secțiunii la nivelul gâtului se aliniază mai bine cu omul modern. Acest amestec de caracteristici oferă primele indicii directe despre biomecanica și adaptările locomotorii ale denisovanilor.

Dinții și fragmentele craniene au întărit identificarea moleculară

Pe lângă radius, cercetătorii au analizat doi dinți din stratul 7 și două fragmente de os parietal. Grosimea celor două fragmente craniene a fost de 7,6 mm și 10,0 mm. În comparațiile din studiu, aceste valori intră în intervale întâlnite la mai multe grupuri umane arhaice din Pleistocenul mijlociu și sunt, în ansamblu, mai apropiate de unele forme arhaice din Asia de Est și de Homo heidelbergensis decât de Homo sapiens.

În cazul dinților, proteinele din smalț și dentină au oferit mai multe poziții informative. În plus, abundența unor peptide specifice proteinei AMELY a indicat că ambii dinți analizați au aparținut unor indivizi de sex masculin.

Analiza filogenetică bazată pe proteinele recuperate a plasat fiecare dintre cele cinci probe din Peștera Bianfu în același grup cu Denisova 3, cu o probabilitate posterioară de 100%. Înainte de această etapă, niciunul dintre cele cinci exemplare nu a arătat variante derivate specifice neanderthalienilor sau oamenilor moderni.

Faptul că ADN-ul nu s-a păstrat nu a oprit studiul

Încercarea de a extrage ADN antic din cele trei oase a eșuat, dar proteinele au fost suficiente pentru identificare. Studiul este construit tocmai pe această idee: acolo unde ADN-ul nu mai poate fi recuperat, colagenul și alte proteine vechi pot păstra semnătura biologică necesară pentru a separa oase umane de mii de resturi animale și pentru a le atribui unei populații.

În Peștera Bianfu, această abordare a permis trecerea de la peste 60.000 de fragmente greu de clasificat la cinci fosile denisovane confirmate molecular. Rezultatul mută centrul discuției de la dinți și cranii către primele date directe despre scheletul membrelor la denisovani și fixează sud-vestul Chinei în traseul lor de dispersie prin Asia de Est.