Declarațiile de avere nu pot fi ascunse fără ca statul să își slăbească singur controlul
Cred că proiectul de reformă a ANI, trimis de Cătălin Predoiu în Parlament, trece o linie roșie exact acolo unde statul ar trebui să fie mai ferm: la transparența averilor și intereselor demnitarilor. Faptul că declarațiile se depun, dar nu sunt publice, nu rezolvă problema de fond, ci o așază mai confortabil în lege.
Contextul din 5 mai explică graba, dar nu schimbă această realitate. În forma ajunsă la Legislativ, declarațiile de avere și de interese vor fi depuse la ANI, fără obligația de a fi făcute publice. Aici este miza principală. Nu în eticheta de „reformă”, nu în traseul procedural, nu în promisiunea că lucrurile se pot corecta pe parcurs.
Proiectul păstrează lipsa accesului public
Faptele sunt limpezi. Textul trimis Parlamentului prevede explicit depunerea declarațiilor la ANI, dar nu și publicarea lor. Aceasta înseamnă că instrumentul de verificare publică a incompatibilităților, conflictelor de interese sau a eventualelor creșteri nejustificate de avere nu este repus în funcțiune.
Aici văd problema decisivă. O agenție de integritate nu trăiește doar din circuitul intern al documentelor, ci și din posibilitatea ca informația relevantă să poată fi văzută și verificată din exterior. Dacă accesul public lipsește, lipsește exact filtrul care permite presei și cetățenilor să observe diferențe, legături sau interese nedeclarate.
Mi s-a spus de prea multe ori, în astfel de momente, că important este ca actele să existe undeva în sistem, iar restul se poate regla ulterior. Nu cred asta. Când statul își rezervă pentru sine informația și cere, în același timp, încredere, controlul democratic se subțiază imediat. Iar în politică, asemenea subțieri nu rămân niciodată simple detalii tehnice.
De aceea spun fără ocolișuri că proiectul nu repară nimic fundamental. Menține opacitatea. Sigur, într-o formă ordonată administrativ, cu depunere la ANI, cu procedură, cu traseu instituțional. Dar efectul concret rămâne același: verificarea publică este blocată. Iar când miza este controlul asupra puterii, o reformă care păstrează secretul nu este o reformă completă, ci consfințirea unei retrageri.
Am văzut prea des cum controlul intern devine fragil în clipa în care dispare presiunea controlului public. Nu pentru că orice instituție ar lucra cu rea-credință, ci pentru că absența privirii din afară reduce imediat exigența. Asta face diferența dintre o obligație formală și o obligație care chiar produce răspundere.
Predoiu trimite textul și lasă Parlamentului corecția
Cătălin Predoiu a susținut că proiectul poate fi modificat în dezbaterea parlamentară. Declarația sa este explicită: „E un proiect inițial consolidat MJ, ANI, la care o parte din partidele parlamentare care au participat la consultările ulterioare cu MJ și ANI și-au adus amendamente, iar proiectul depus la Parlament le reflectă. Celelalte partide își pot face propriile amendamente în Parlament”.
Procedural, afirmația este corectă. Parlamentul poate modifica proiectul. Partidele pot depune amendamente. Nimeni nu contestă asta. Dar, politic vorbind, centrul de greutate se mută într-un mod foarte convenabil: Executivul trimite mai întâi un text care nu reface publicitatea declarațiilor, apoi spune că Legislativul îl poate îmbunătăți.
Dar forma inițială contează. Contează enorm. Guvernul stabilește punctul de plecare, transmite standardul pe care îl consideră acceptabil și își asumă, prin acel standard, prima opțiune politică. Iar aici opțiunea trimisă în Parlament este una care menține declarațiile închise publicului.
Și cred că trebuie spus exact cine poartă această răspundere inițială. Nu Parlamentul a ales forma de plecare. Nu deputații și senatorii au trimis primul text. Ministrul interimar al Justiției a trimis un proiect care păstrează lipsa accesului public. Faptul că unele partide au participat la consultări și au introdus amendamente nu schimbă acest fapt de bază.
Mai mult, chiar declarația ministrului arată că proiectul depus reflectă amendamente venite de la o parte dintre partidele parlamentare participante la consultări. Cu alte cuvinte, textul nu a plecat spre Parlament ca o simplă schiță brută, expediată fără intervenții. A trecut prin discuții. A încorporat modificări. Și tot a rămas fără obligația de a face publice declarațiile. Asta, pentru mine, arată o alegere, nu o scăpare.
Iar contextul din 5 mai nu schimbă sensul acestei alegeri. Poate explica ritmul, poate explica presiunea, poate explica de ce s-a lucrat într-un anumit cadru politic. Dar nu justifică direcția. Dacă tema este atât de sensibilă, dacă efectul asupra controlului public este atât de mare, atunci prudența democratică cere varianta care maximizează transparența, nu pe cea care lasă restrângerea să devină regulă.
Apărarea proiectului rămâne insuficientă
Există totuși un argument al apărătorilor acestei formule care merită luat în serios. Ei pot spune că proiectul doar menține o stare de fapt, iar bătălia reală se mută firesc în Parlament, unde textul poate fi corectat prin amendamente. Acesta este, cel mai puternic argument pe care îl au.
Îl iau în calcul fiindcă este serios. Procesul legislativ nu s-a încheiat. Textul se poate schimba. Parlamentarii au la dispoziție instrumentul prin care pot readuce publicitatea declarațiilor în lege. Asta este adevărat.
Dar această concesie nu răstoarnă deloc problema de fond. Fiindcă este o diferență politică majoră între a lăsa deschisă o problemă și a încerca să o corectezi chiar din textul inițial. Guvernul nu este un simplu curier între instituții și plen. El fixează standardul de pornire. Iar când standardul de pornire este secretizarea, mesajul transmis este limpede: transparența poate fi amânată, împinsă la margine, tratată ca opțională.
Și mai e ceva. Dacă după consultări, după amendamente și după consolidarea proiectului cu MJ și ANI, forma rezultată tot nu repune în drepturi accesul public, atunci discuția nu mai este despre perfecțiune versus compromis. Este despre două arhitecturi instituționale diferite. În prima, declarațiile sunt depuse și pot fi văzute. În a doua, declarațiile sunt depuse, dar rămân închise, iar societatea este invitată să creadă că filtrul administrativ este suficient. Eu nu cred că este suficient.
Nu cred nici că această diferență poate fi micșorată prin limbaj procedural. O restrângere reală nu devine mai puțin reală fiindcă este ordonată, avizată sau trimisă regulamentar la Parlament. Pentru cetățean, efectul este simplu: nu mai poate verifica. Pentru presă, efectul este la fel de simplu: nu mai poate confrunta documentele. Pentru cei aflați în funcții publice, efectul este și mai simplu: presiunea de a răspunde în fața ochiului public scade.
Dacă Parlamentul nu schimbă textul, pierde controlul democratic cotidian
Consecințele nu sunt abstracte și nici îndepărtate. Dacă nimeni nu corectează proiectul în Parlament, cetățenii și presa pierd posibilitatea de a observa și semnala diferențe, legături sau interese nedeclarate. Asta înseamnă mai puține verificări independente, mai puține semnale timpurii și mai puțină presiune asupra celor care exercită puterea.
Nu vorbim despre o formalitate birocratică. Vorbim despre mecanismul prin care o suspiciune poate deveni întrebare documentată. Fără acest mecanism, multe lucruri nu devin neapărat corecte; devin doar mai greu de văzut. Și exact aici statul își slăbește singur controlul.
Nu câștigi credibilitate ascunzând informația pe care demnitarii oricum o depun. Nu întărești integritatea mutând verificarea exclusiv într-o sferă administrativă închisă. Nu convingi o societate să aibă încredere spunându-i, practic, că actele există, dar trebuie să creadă pe cuvânt că sunt suficiente și bine controlate.
De aceea, responsabilitatea Parlamentului este acum una precisă, nu decorativă. Dacă partidele vor să susțină integritatea publică, trebuie să depună amendamente care readuc publicitatea declarațiilor de avere și de interese în centrul legii. Orice variantă care păstrează depunerea fără acces public păstrează, de fapt, deficitul de control pe care această reformă ar fi trebuit să îl corecteze.
Verdictul meu rămâne simplu. Proiectul trebuie rescris exact în punctul fundamental al publicării declarațiilor. Iar întrebarea concretă, de urmărit în dezbaterea parlamentară, este aceasta: cine depune amendamentul care restabilește accesul public și cine votează explicit împotriva lui?
