Legea salarizării a devenit un test de guvernare pe care România nu are voie să-l pice
Amânarea Legii salarizării depășește o simplă întârziere tehnică. Când un jalon din PNRR rămâne fără vot, iar în joc sunt 770 de milioane de euro, statul nu mai discută despre calendar, ci despre capacitatea reală de a guverna.
Faptul că proiectul nu va fi votat în sesiunea extraordinară de săptămâna viitoare arată starea actuală a deciziei publice. Guvernul interimar ia în calcul o nouă sesiune la începutul lunii august, iar Ilie Bolojan a confirmat că, în stadiul actual al discuțiilor, este puțin probabil ca proiectul să ajungă acum în dezbatere. O reformă asumată prin PNRR rămâne, încă o dată, suspendată între calcule politice, conflict sindical și proceduri blocate în instanță.
România nu-și mai poate permite această ezitare. Miza financiară este clară, iar întârzierea menține inechitățile din sistemul public, tocmai ce legea vrea să corecteze.
770 de milioane de euro nu sunt un detaliu de calendar
Ilie Bolojan a spus limpede că adoptarea legii este legată de o tranșă de 770 de milioane de euro. Când premierul interimar transmite un asemenea avertisment, problema nu mai este o simplă neînțelegere între partide sau o dispută de etapă. Este un angajament asumat de statul român prin PNRR, pe care, în acest moment, nu-l poate duce la capăt.
Am văzut prea des, în politica românească, cum termenele „recuperabile” ajung să coste mai mult decât s-a admis inițial. Aici, costul este deja cuantificat. Este vorba despre bani europeni puși în joc din cauza incapacității de a produce o decizie la timp.
Mai este un punct important. Blocajul apasă pe actuala coaliție, care nu reușește să închidă unul dintre jaloanele importante din PNRR. Semnificația strategică este mare: dacă nu poți duce la capăt o reformă pe care tu ai inclus-o în arhitectura de finanțare și reformă, atunci problema nu mai este doar conținutul legii, ci autoritatea politică necesară pentru a o trece.
Discuția despre blocajul legii salarizării și riscul pierderii a 770 de milioane de euro trebuie scoasă din registrul justificărilor procedurale. Statul fie își respectă jaloanele, fie transmite că propriile angajamente sunt negociabile până în ultima clipă.
Argumentul bugetar al amânării nu stă în picioare
Piesa factuală cea mai importantă din această dezbatere este cea legată de cost. Plafonul cheltuielilor de personal este în acest an de 166 de miliarde de lei, echivalentul a 8,1% din PIB. Pentru anul viitor, limita fusese stabilită la 7,9% din PIB, dar, în urma negocierilor, a fost acceptată o anvelopă salarială de aproximativ 12,1 miliarde de lei, menținând plafonul la 8,1% din PIB.
Aici Bolojan introduce argumentul care schimbă discuția. El spune că, fără noua lege, costul bugetar nu dispare, pentru că de la 1 ianuarie salariile ar urma să fie indexate cel puțin cu inflația pe un an. Estimarea lui este o indexare de aproximativ 7%, ceea ce ar duce tot la o creștere de circa 12 miliarde de lei a masei salariale.
Citatul lui este direct și greu de ocolit: „Dacă acest proiect nu se aplică, indiferent ce guverne vom avea în toamna acestui an, începând cu data de 1 ianuarie vor fi indexate salariile. Cu ce valoare vor fi indexate? Cel puțin cu inflația pe un an de zile, pentru că de doi ani de zile avem o inflație cumulată, sunt plafonate salariile, iar o indexare cu o cifră de aproximativ 7%, de exemplu, ne duce exact la această creștere de 12 miliarde. Prin urmare, nu vom avea niciun fel de economie, iar nedreptățile și inechitățile actuale vor fi și mai mult potențate.”
Dacă amânarea nu aduce economie, dar păstrează inechitățile și pune în pericol 770 de milioane de euro, atunci nu mai poate fi prezentată drept prudență fiscală. Devine o formă de indecizie scumpă.
Proiectul are efecte diferențiate. Potrivit propunerii, două treimi dintre salariile din sectorul public ar urma să crească, iar o treime să stagneze. Proiectul prevede și că niciun venit nu va scădea, pentru că acolo unde noul nivel ar fi sub salariul actual se vor acorda compensații. Bolojan a formulat asta explicit: „Acolo unde noul nivel de salarizare ar trebui să fie mai mic decât cel actual, se vor oferi compensații, iar la final, în forma în care este propus, vor crește două treimi din salarii, iar o treime din salarii ar urma să stagneze până când cei cu salarii mărite vor fi ajunși din urmă de cei cu două treimi.”
Nu spun că această formulă rezolvă toate tensiunile, dar în termenii financiari prezentați public, alternativa la lege nu este stabilitatea, ci o creștere de cost fără corecția inechităților. Iar asta schimbă raportul dintre risc și inacțiune.
Obiecțiile sindicatelor sunt serioase, dar nu anulează obligația deciziei
Cea mai puternică obiecție vine din partea sindicatelor. Cele cinci mari confederații sindicale, Cartel ALFA, CNSLR-Frăția, CSDR, Meridian și BNS, au anunțat că se retrag din consultări, cer retragerea proiectului și solicită ca legea să fie elaborată de un guvern cu puteri depline. În comunicatul comun, ele au transmis: „Vă informăm că ne retragem din orice consultare privind actualul proiect de lege vehiculat în spațiul public, apreciind că acesta nu mai poate constitui baza unei reforme credibile și acceptate de toate părțile implicate.”
Este un argument care merită luat în serios. O lege a salarizării, ca să producă stabilitate, are nevoie de un minim de acceptare instituțională și socială. Mai ales când atinge raporturi sensibile între categorii profesionale, ritmul de aplicare și compensațiile pentru cei care nu pierd nominal, dar rămân pe loc. O reformă contestată de marile confederații pornește cu un handicap real.
Dar acest handicap nu răstoarnă teza de fond. Retragerea sindicatelor nu șterge jalonul din PNRR, nu anulează miza celor 770 de milioane de euro și nu rezolvă diferențele salariale care rămân neschimbate în lipsa votului. Mai mult, Federația Sanitas a obținut la Curtea de Apel București suspendarea efectelor proiectului de lege, o decizie care blochează traseul legislativ al actului normativ. Presiunea pe decizie nu scade, ci crește: guvernul și coaliția trebuie să găsească o ieșire viabilă într-un spațiu mult mai îngust decât înainte.
Sindicatele contestă și argumentul financiar al Guvernului. În același comunicat, ele susțin că avertismentul privind pierderea celor 770 de milioane de euro reprezintă „o gravă dezinformare a opiniei publice”. Este o acuzație directă, puternică, iar puterea executivă nu mai are luxul ambiguității. Dacă susține că banii sunt condiționați de adoptarea legii, trebuie să livreze rapid și coerent. Dacă nu reușește, credibilitatea argumentului folosit pentru a o susține se clatină.
Fie legea intră în august, fie guvernarea intră într-o zonă de neputință
Ilie Bolojan a spus că discuțiile s-ar putea încheia în două-trei zile, ceea ce ar permite dezbaterea legii într-o nouă sesiune extraordinară în prima săptămână din august. Acesta este termenul concret care trebuie urmărit: prima săptămână din august.
Dacă proiectul ajunge acolo și este adoptat responsabil, statul poate susține că și-a dus până la capăt obligația de reformă, chiar târziu și cu costuri politice evidente. Dacă nu ajunge, consecințele sunt precise. Cele 770 de milioane de euro rămân în joc. Inechitățile salariale rămân în picioare. Iar de la 1 ianuarie, potrivit explicației premierului interimar, presiunea pentru indexare va împinge oricum masa salarială în sus cu circa 12 miliarde de lei.
Aceasta este miza reală. O coaliție și un guvern interimar sunt judecate, până la urmă, după capacitatea de a închide decizii dificile, nu după abilitatea de a le reprograma. Aici vorbim despre o lege asumată prin PNRR, despre 8,1% din PIB plafon pentru cheltuielile de personal, despre o anvelopă salarială de aproximativ 12,1 miliarde de lei și despre un conflict deschis cu sindicatele. Acestea sunt chiar testul.
Adoptarea rapidă și responsabilă a Legii salarizării nu mai este opțională. Dacă prima săptămână din august trece fără un deznodământ, problema României nu va mai fi doar o lege blocată, ci dovada că statul pierde bani, timp și autoritate exact acolo unde promisese reformă.
