Nicușor Dan nu mai are voie să administreze criza, ci să închidă un acord de guvernare
Nicușor Dan trebuie judecat acum după un criteriu simplu: poate sau nu poate forța un compromis de guvernare stabil înainte ca blocajul politic să devină cost economic și instituțional? Cred că acesta este primul test real al mandatului său, iar un nou episod de prudență prelungită nu ar mai fi semn de responsabilitate, ci de ezitare periculoasă.
Miza reală nu este orgoliul partidelor și nici aritmetica de culise de la București. Miza este că România trebuie să reducă deficitul bugetar și să îndeplinească până la sfârșitul lunii august reformele necesare pentru a accesa aproximativ 11 miliarde de euro din fonduri europene. Când ai un asemenea termen, nu mai poți trata negocierile ca pe un exercițiu infinit de repoziționare politică. Timpul nu mai este o resursă de partid. Este o resursă de stat.
Președintele a ales până acum să nu desemneze un nou premier înainte ca partidele să ajungă la un acord privind susținerea unui guvern minoritar. Înțeleg calculul politic. După negocieri încheiate fără acord, o nominalizare respinsă ar deschide o criză și mai mare, iar Constituția îi mai lasă o singură șansă de a desemna un candidat validat de Parlament înainte de scenariul alegerilor anticipate. Dar tocmai aici se vede dificultatea funcției: președintele nu este chemat doar să evite pasul greșit, ci să împingă sistemul spre o soluție. A administra pasiv impasul nu mai este suficient.
Am văzut prea des în politica românească acest tip de refugiu în procedură: liderii spun că așteaptă condițiile perfecte, iar între timp costurile se mută, tăcut, asupra tuturor. Nu se văd imediat pe ecran. Se văd mai târziu în bugete blocate, în investiții amânate, în decizii pe care un guvern interimar nu le mai poate lua. Și exact acolo a ajuns acum discuția.
Fără majoritate funcțională, costul nu mai este politic, ci bugetar
Cifra cea mai importantă din aceste zile este de 11 miliarde de euro. Atât depinde de reformele care trebuie închise până la sfârșitul lunii august. Suma schimbă complet sensul crizei, pentru că nu mai vorbim doar despre cine ocupă Palatul Victoria, ci despre prețul întârzierii. Iar prețul nu va fi plătit de liderii care se negociază între ei, ci de un stat care va avea mai puțin spațiu de manevră.
În plus, agențiile internaționale de rating urmăresc atent evoluția situației politice, iar temerea exprimată este că prelungirea incertitudinii ar putea duce la retrogradarea ratingului de țară. Asta nu este o sperietoare abstractă pentru public. Când statul se împrumută mai scump, presiunea ajunge în buget și, în timp, în taxe, cheltuieli și investiții publice. Cu alte cuvinte, blocajul politic de azi poate deveni foarte concret mâine: bani mai puțini pentru decizii publice și marjă bugetară mai mică într-o perioadă deja apăsată de deficit.
De aceea mi se pare greșită tentația de a privi actuala criză politică drept un simplu test de răbdare pentru președinte. Nu, este un test de capacitate executivă într-un sens mai larg. Poate Nicușor Dan să transforme frica partidelor de a pierde ceva într-un acord minim de funcționare? Pentru economie, diferența dintre formulele discutate contează mai puțin decât viteza cu care apare o majoritate funcțională. Aici este nodul problemei.
Există pe masă două variante principale de guvern minoritar: una condusă de PSD, cu Sorin Grindeanu propus pentru funcția de prim-ministru, și alta formată în jurul liberalilor și al altor partide de centru-dreapta. Mai există și scenariul unei rotații la guvernare între un cabinet minoritar PSD și unul al partidelor de centru-dreapta, până în 2028. Niciuna dintre formule nu a fost explicată public în detaliu. Ordinea rotației nu este clară. Durata fiecărui cabinet nu este clară. Susținerea reală din Parlament nu este clară. Dar tocmai această neclaritate obligă președintele să ceară mai mult decât fotografii de final de consultări.
Interimatul prelungit slăbește statul exact când are nevoie de forță
Blocajul nu este doar politic, ci și instituțional. Cristian Pîrvulescu a vorbit despre începutul unei crize constituționale și a susținut că mandatul Guvernului interimar ar fi trebuit să expire după 45 de zile, termen care, în interpretarea sa, a fost deja depășit. Sigur, nu există până acum o poziție oficială care să clarifice implicațiile juridice exacte ale acestei depășiri. Ar fi neserios să transformăm o interpretare într-un verdict definitiv.
Dar chiar dacă lăsăm deoparte disputa juridică, problema practică rămâne. Cu cât interimatul se prelungește, cu atât scade capacitatea Guvernului de a lua decizii politice grele, tocmai într-un moment în care trebuie închise negocieri, asumate reforme și transmis un semnal de stabilitate către Comisia Europeană și piețele financiare. Aici se vede diferența dintre litera crizei și efectul ei concret. Un executiv interimar are spațiu mai mic de manevră decât un guvern instalat cu vot clar. Iar într-un conflict social, cum este cel dintre Guvern și sindicatele din educație, această limitare nu este deloc secundară.
Situația amintește, prin mecanism, de alte momente în care puterea a încercat să câștige timp și a pierdut autoritate. Nu compar actorii, compar reflexul: se amână decizia în speranța că presiunea se va consuma singură. Numai că aici presiunea nu se consumă, se acumulează. Se acumulează în raport cu Bruxelles-ul, în raport cu piețele și în raport cu cetățenii care văd un stat suspendat între interimat și improvizație.
Iar dacă această stare continuă, consecința concretă nu va fi o frază mare despre instabilitate, ci o guvernare mai slabă zi de zi. Mai puțină forță de negociere. Mai puțină credibilitate externă. Mai puțină capacitate de a absorbi șocuri sociale. Asta este dinamica subterană pe care politica o ascunde de obicei sub formule elegante despre dialog în curs.
Cel mai bun argument pentru prudență există, dar nu mai ajunge
Există, totuși, un argument serios în favoarea prudenței lui Nicușor Dan. Alegerile anticipate ar avantaja AUR, care conduce în sondaje și ar putea fi principalul beneficiar al unei rupturi totale. În plus, Radu Magdin a explicat că scenariul anticipatelor nu este credibil, întrucât România nu a organizat niciodată un astfel de scrutin după căderea regimului comunist. Cu alte cuvinte, amenințarea cu anticipatele este mai degrabă un instrument de presiune decât o soluție cu adevărat pregătită.
Este un argument puternic. Și cred că președintele are dreptate să evite o nouă nominalizare aruncată în gol. Numai că acest argument nu răstoarnă teza de fond, ci o întărește. Dacă anticipatele nu sunt credibile politic și practic, atunci partidele trebuie scoase din confortul acestei ambiguități. Nu mai pot folosi o soluție improbabilă ca pretext pentru amânare. Iar cine poate face această delimitare este chiar președintele, printr-un calendar dur și printr-o condiționare explicită a negocierilor.
Altfel spus, dacă ultima sa desemnare este atât de importantă, ea nu poate fi păstrată la nesfârșit într-o vitrină a precauției. Trebuie folosită ca instrument de constrângere politică. Nu pentru a dicta o formulă partidelor, ci pentru a le obliga să își asume una. Există o diferență esențială între a evita o greșeală și a evita decizia. Prima este prudență. A doua începe să semene cu o formă de abdicare tactică.
În jurul lui Nicușor Dan apare deja și un alt risc, chiar dacă scenariul este considerat puțin probabil: o perioadă lungă fără majoritate funcțională poate alimenta discuțiile despre suspendarea președintelui. Nu spun că acest deznodământ este iminent. Ar fi exagerat. Spun doar că prelungirea vidului politic mută presiunea de pe partide și pe Cotroceni. Iar asta schimbă calculul de putere, pentru că președintele nu mai este mediatorul crizei, ci începe să fie perceput ca unul dintre actorii care o prelungesc.
Verdictul nu ține de formula aleasă, ci de termenul în care o impune
Din acest punct, miza pentru Nicușor Dan este mai simplă decât pare și mai brutală decât se admite public. Nu va fi evaluat după eleganța consultărilor, nici după numărul de întâlniri cu liderii politici, ci după faptul elementar că România are sau nu are rapid un guvern susținut în Parlament. PSD cu Grindeanu, o formulă minoritară de centru-dreapta sau o rotație până în 2028 sunt opțiuni discutabile, imperfecte și, probabil, fragile. Dar fragilitatea unei majorități este totuși preferabilă paraliziei fără termen.
Pentru cetățean, asta înseamnă ceva foarte concret. Dacă nimeni nu rupe blocajul, se întârzie accesarea unor bani europeni esențiali, se amplifică riscul unei finanțări mai scumpe pentru stat și se reduce spațiul de răspuns într-un moment de tensiuni sociale. Nu este o dramă teatrală. Este o degradare administrativă în trepte, din aceea care se simte după câteva luni, când factura politică este deja mutată în buget.
Cred, așadar, că președintele are obligația să treacă rapid de la reflexul de protecție la exercițiul autorității. Nu să joace tare pentru camere, ci să impună partidelor limita dincolo de care costul național devine prea mare. Verdictul meu este acesta: dacă nici după următoarea rundă de discuții nu apare o formulă clară de susținere, problema nu va mai fi doar incapacitatea partidelor de a se înțelege, ci și incapacitatea lui Nicușor Dan de a-și exercita puterea exact când ea contează. Iar termenul care trebuie urmărit nu este calendarul vag al negocierilor, ci sfârșitul lunii august, când nota de plată nu va mai putea fi ascunsă în spatele niciunui comunicat.
