50 de zile fără guvern nu mai sunt negociere, ci o formă de abandon politic
51 de zile fără un guvern cu puteri depline nu mai pot fi prezentate ca o simplă dificultate de negociere. Cred că, din acest punct, incapacitatea partidelor de a închide o formulă de guvernare a devenit o iresponsabilitate națională, pentru că prelungește deliberat un blocaj care lovește în interesul public, în economie și în credibilitatea instituțiilor.
Nu spun asta din reflex moralizator. O spun uitându-mă la fapte simple, reci și imposibil de ocolit. La 25 iunie se împlinesc 51 de zile de când România funcționează fără cabinet validat politic, iar pe 30 iunie Parlamentul intră în vacanță, ceea ce face mult mai dificilă o nouă încercare de învestire până la 1 septembrie. Aici este miezul problemei: nu mai vorbim doar despre cine ia funcția de premier, ci despre o fereastră instituțională care se închide sub ochii tuturor, în timp ce actorii principali continuă să se poarte ca și cum timpul ar fi infinit.
Am văzut prea des, în politica românească, cum termenul procedural este tratat ca decor, nu ca limită reală. De data aceasta, însă, costul improvizației se vede mult mai repede. Dacă până la 30 iunie nu există măcar un acord de majoritate temporară, România intră într-un blocaj de vară în care fiecare soluție devine mai complicată politic și logistic decât era acum o săptămână. Iar asta nu mai poate fi pus doar pe seama orgoliilor incompatibile dintre partide.
Fără majoritate, președintele poate desemna, dar nu poate construi în locul partidelor
Un fapt spune aproape tot. Adrian Veștea, nominalizat de președintele Nicușor Dan peste capul PNL, a obținut 189 de voturi în Parlament, cu 44 sub pragul de 233 necesar învestirii. Diferența nu este mică, nu este un accident de mobilizare, nu este ceva ce poți repara dintr-un apel telefonic în ziua votului. Este dovada că o nominalizare prezidențială, oricât de spectaculoasă ar părea tactic, nu poate înlocui acordul politic real.
În acest context, mi se pare corect faptul că președintele cere acum partidelor să vină cu o majoritate guvernamentală, fie ea și una de moment, înaintea unei noi desemnări. După eșecul Veștea, orice altă variantă ar risca să repete același mecanism: un nume aruncat în joc, câteva zile de agitație publică, apoi încă un vot ratat și încă o săptămână pierdută. România nu mai are luxul acestui teatru procedural.
De fapt, criza actuală a ajuns să arate ceva mai profund decât simpla lipsă de înțelegere între lideri. Ea redefinește raporturile dintre partide într-un mod pe care mulți încearcă să îl evite în public. Fie PNL susține un guvern minoritar PSD, fie PSD votează instalarea unui executiv PNL-USR-UDMR. În ambele formule, partidul care nu dă premierul devine indispensabil în Parlament. Asta înseamnă că centrul real de putere nu este în fotografia de la depunerea jurământului, ci în acordul discret care asigură cele 233 de voturi și supraviețuirea cabinetului după prima criză.
Și aici se vede cel mai bine de ce actuala prelungire este nocivă. Pentru că negocierile nu mai sunt despre program de guvernare sau despre urgențele statului, ci despre cum poate fiecare partid să rămână indispensabil fără să plătească integral costul guvernării. Politic, poate părea o mișcare inteligentă. Național, este o formă de paralizie calculată.
Guvernul minoritar poate funcționa, dar numai dacă încetează simularea conflictului
Să fim onești: există și argumentul rezonabil al taberei prudente. Un guvern făcut în grabă, fără garanții minime, poate cădea la primul conflict bugetar sau la prima lege cu miză electorală. Iar datele publicate chiar asta arată. Ambele variante aflate pe masă au un punct comun: nevoia unui acord politic pentru trecerea proiectelor importante și promisiunea că nu va fi depusă moțiune de cenzură până la finalul anului. Cu alte cuvinte, nimeni nu contestă că stabilitatea trebuie negociată înainte, nu improvizată după.
Dar această concesie nu răstoarnă teza mea. Din contră. Dacă toți actorii importanți știu deja că un guvern minoritar fără garanții cade repede, atunci întrebarea nu mai este de ce nu se grăbesc, ci de ce au lăsat să treacă 51 de zile fără să producă exact acel acord minim pe care îl consideră indispensabil. Când știi condiția de funcționare și totuși nu o livrezi, problema nu mai este prudența. Este incapacitatea de a decide.
Primul scenariu discutat este un guvern minoritar PSD, susținut de PNL, UDMR și grupul minorităților naționale, cu Sorin Grindeanu favorit pentru funcția de prim-ministru. Al doilea este un guvern minoritar PNL-USR-UDMR, care nu poate trece singur de Parlament și are nevoie de voturile PSD. Mai există și propunerea USR privind revenirea la rotativa guvernamentală, cu un premier PNL-USR-UDMR până anul viitor și apoi un prim-ministru de la PSD. Toate aceste formule au ceva în comun: depind de un nivel de încredere care, până acum, a lipsit.
Aici este, cred, adevărata radiografie a crizei. Nu lipsesc opțiunile. Lipsesc asumarea și curajul de a explica propriului electorat un compromis. Partidele încearcă să obțină avantajul matematic al majorității fără costul politic al coabitării explicite. Numai că statul nu poate funcționa pe baza acestei duplicități prelungite.
Prețul blocajului se vede în PNRR, în administrație și în încrederea publică
Cei care tratează criza ca pe un joc exclusiv parlamentar omit un detaliu esențial: în lipsa unui cabinet cu puteri depline, proiectele importante rămân dependente de acorduri punctuale între partide, iar riscul de amânare crește exact într-un moment în care blocajul poate afecta inclusiv PNRR. Asta nu este o abstracție pentru specialiști. Este diferența dintre a împinge decizii mari printr-o majoritate funcțională și a trăi din improvizații de ședință în ședință.
Pentru administrație, consecința este o capacitate mai mică de a mișca proiecte importante. Pentru economie, înseamnă mai multă dependență de înțelegeri temporare. Pentru cetățean, efectul este mai greu de măsurat într-o zi, dar foarte clar pe termen mediu: statul pare suspendat, iar ideea că votul produce totuși o arhitectură executivă predictibilă începe să se erodeze.
Mi s-a spus de prea multe ori că publicul nu urmărește detaliile parlamentare și că, în fond, oamenii vor doar să se termine odată. Tocmai asta este problema. Când cetățeanul nu mai urmărește mecanismul, ci doar constată că el nu produce nimic, democrația pierde exact acolo unde are mai multă nevoie de legitimitate: în zona încrederii de bază. Oamenii nu trebuie să iubească partidele. Dar trebuie să poată crede că ele sunt măcar capabile să formeze un guvern după alegeri sau după căderea unuia.
Iar dacă nimeni nu acționează rapid, consecințele vor fi foarte concrete. Se intră în vacanța parlamentară fără guvern plin, ceea ce face dificilă chemarea legislativului pentru o nouă învestire până la 1 septembrie. Se complică inclusiv discuția despre alegeri anticipate, pentru că această opțiune cere, constituțional, o a doua respingere a unei învestituri în 60 de zile. Fără o nouă nominalizare și fără un nou vot într-un termen util, nici această supapă nu poate fi folosită cu adevărat. Pe scurt, clasa politică riscă să blocheze și guvernarea, și ieșirea din blocaj.
Termenul real nu mai este vag, ci 30 iunie
De aceea, pentru mine, discuția despre cele peste 50 de zile fără guvern cu puteri depline nu mai este o cronică de culise, ci un test de responsabilitate instituțională. Nicușor Dan pare să fi înțeles lecția primului eșec și încearcă să evite o nouă desemnare fără garanții minime. Este partea sănătoasă a tabloului. Partea nesănătoasă este că partidele încă ezită să accepte în public aranjamentul pe care, cel mai probabil, îl negociază în privat.
Dar politica serioasă exact asta cere: să îți asumi formula pe care o poți susține, nu să o lași în ambiguitate până când calendarul te împinge în zid. Fie că soluția va fi un guvern minoritar PSD cu susținere parlamentară, fie că va fi un cabinet PNL-USR-UDMR votat de PSD, fie că se va încerca rotativa, criteriul minim este unul singur: să existe înainte de 30 iunie un acord explicit care să permită învestirea și funcționarea până la finalul anului fără moțiune de cenzură.
Verdictul meu este simplu. După 51 de zile, problema nu mai este că partidele nu se plac. Problema este că, știind foarte bine care sunt constrângerile și cifrele, aleg să prelungească un interimat care slăbește statul. Iar întrebarea punctuală, pe care ar trebui să o urmărim până la 30 iunie, este aceasta: cine își asumă public semnăturile și voturile pentru o majoritate, nu doar discursul despre responsabilitate?
