Pe Valea Oltului, o bijuterie de oțel domină peisajul. Are 126 de ani. Construită tocmai în Franța, a sfidat inundații, alunecări de teren și chiar uitarea, fiind parte dintr-una dintre cele mai ambițioase construcții din istoria țării.
Spre finalul secolului al XIX-lea, Regatul României avea un plan colosal. Voia să lege rețeaua feroviară din Transilvania de cea din sud. Ziarul Adevărul scria că tronsonul din Defileul Oltului, între Turnu Roșu și Călimănești, a fost ridicat între 1896 și 1901. O adevărată capodoperă a ingineriei românești.
O linie ferată „luxos durată”
Proiectul, semnat de Mihai Râmniceanu și Gheorghe Panait și condus de antreprenorul Ioan G. Cantacuzino, a fost o provocare tehnică imensă. Relieful? Dificil. Stâncos. Capricios. Rezultatul final a uimit însă o țară întreagă, iar presa vremii nu se zgârcea la laude: „E linia cea mai frumoasă a țării, deși și celelalte sunt luxos durate. Terasamentul este pe dinafară mai mult de piatră cioplită. Sunt foarte multe tuneluri, iar podurile peste Olt sunt vrednice de văzut”.
Traseul șerpuia circa 50 de kilometri prin defileu, traversând Oltul de nenumărate ori. Au fost săpate zece tuneluri. S-au ridicat 18 poduri metalice. Două dintre ele, însă, au intrat în istorie.
Surprinzător sau nu, cele mai apreciate lucrări de artă de pe traseu au fost proiectate de un român, dar fabricate în Franța.
Garanție de un secol, direct de lângă Paris
Piesele de rezistență? Podul curb de la Proieni și viaductul de la Râul Vadului. Ambele au fost proiectate de același om, Mihail Râmniceanu, un inginer școlit la Paris. Structurile metalice au fost făcute în atelierele Daydé & Pillé, o companie faimoasă din Creil, un orășel industrial de lângă capitala Franței, iar francezii au oferit o garanție de un secol pentru componentele lor, transportate și asamblate în România în 1899.
Ironia sorții… podul curb de la Proieni, o adevărată minune tehnică, a fost scos din uz în anii ’90. Lângă el s-a construit un pod modern. Capetele celui vechi au fost demontate ca să nu mai poată intra nimeni. Astăzi, zace în conservare. E monument istoric.
Viaductul de la Râul Vadului a avut alt noroc. Are aproape 200 de metri. O structură de oțel și piatră care traversează și azi Oltul și DN7, chiar la granița dintre Sibiu și Vâlcea. A rămas în picioare.
Pradă dezastrelor: „Toată lumea țipa și striga după ajutor”
Viața pe defileu n-a fost niciodată simplă. Dezastrele pândeau la tot pasul. Chiar înainte de inaugurarea din 1901, Oltul s-a dezlănțuit. Apocaliptic. Ziarul Universul descria scena: „Aici, Oltul, revărsându-se după marea ploaie ce a durat o zi și o noapte, a inundat atât satul, cât și gara de acolo, cu linia ferată cu tot, apele trecând peste șine și trenurile mergând prin apă. […] Era o scenă grozavă acolo. Toată lumea țipa și striga după ajutor”.
Inundații, viituri, căderi de bolovani. Călătoriile cu trenul deveniseră o aventură riscantă. Abia prin anii ’60 s-a mișcat ceva, când statul român a demarat lucrările hidroenergetice pe Olt, construind baraje pentru a îmblânzi, în sfârșit, apele furioase.
Ce s-a ales de minunea tehnică?
Linia ferată încă există, parte din magistrala 200 Sibiu – Craiova, dar tronsonul e mult mai puțin circulat acum. Halta de la Râul Vadului? Aproape o ruină. Odinioară, de aici plecau excursioniști spre Munții Făgăraș și Lotrului. Soarta ei e împărtășită de multe alte clădiri din defileu. Chiar și așa, valoarea turistică a traseului rămâne uriașă, o poartă de intrare către Parcul Național Cozia și peisajele sale uluitoare. Viaductul francez stă acolo, martor tăcut al unei epoci apuse. O epocă a curajului și a viziunii.
