Chiar dacă liderii europeni, cu excepția lui Viktor Orban, au dat undă verde pentru apărarea comună a statelor membre, o evoluție care în sine constituie un pas important spre obținerea autonomiei strategice, mai sunt încă multe de făcut pentru ca reînarmarea Europei să devină o realitate.
Marea întrebare care se pune de acum înainte, este dacă oferta existentă poate satisface cererea
„Problema nu este doar financiară”, spun diplomați cu experiență pentru Kathimerini, subliniind că marea întrebare care se pune de acum înainte este dacă oferta existentă poate satisface cererea.
Multe depozite europene au fost golite de sisteme de armament și muniție
Cedarea de echipamente fie din rezervele naționale, fie din stocul industriilor de apărare a dus la lipsuri semnificative chiar și de muniție obișnuită, precum obuzele de artilerie de 155 mm. Este evident că pentru construirea apărării comune este nevoie de investiții semnificative și de ani de așteptare pentru livrările de sisteme de arme, deoarece industria europeană de apărare are capacități limitate de producție.
Astfel, „Mobilizarea a 800 de miliarde (150 din împrumuturi și 650 din aplicarea clauzei de salvgardare) oferă un stimulent statelor membre să-și majoreze cheltuielile pentru apărare, dar nu rezolvă problema producției industriale”, relatează aceleași surse.
De exemplu, fregatele FDI Belharra comandate de Grecia sunt construite într-un timp „record” pentru datele navelor de război. De la prelucrarea metalului până la începerea testării trec aproximativ 36 de luni, iar șantierele navale din Lorient din Franța au capacitatea de a construi două fregate simultan.
În contextul de producţie, lista navelor în construcție pentru marinele grecești și franceze va menține șantierul ocupat până în 2028. În aceste condiții, orice nouă comandă va fi livrată după 2030. Situația este similară și în celelalte șantiere navale europene, în Marea Britanie, Italia, Spania, Germania etc.
Încă de și mai rău augur este imaginea cu privire la alte sisteme, cum ar fi apărarea aeriană, tancuri, artilerie, comunicații prin satelit, sisteme de război electronic și avioane de luptă.
Europa poate produce aproximativ 20 de Rafale pe an
Compania care produce Rafale produce în jur de 20 de avioane pe an. În acest ritm și având în vedere că are comenzi deschise pentru 228 de avioane de vânătoare, linia de producție va fi ocupată până în 2033. Rata de producție a aeronavelor Eurofighter și Gripen, dezvoltat în Suedia, este similară.
Având în vedere aceste date, în condițiile în care o țară europeană precum Ungaria, care are doar 12 avioane de luptă sau Țările de Jos, care au 41, va avea nevoie de decenii pentru a construi o forță aeriană puternică.
Imaginea este și mai proastă când vine vorba de producția de muniție. În prezent, există o singură fabrică de producție de TNT care operează în UE și foarte puține unități care produc proiectile pentru tancuri și artilerie. Pentru armele ghidate și sistemele de apărare aeriană, deși există producție europeană, majoritatea statelor membre se bazează pe livrările americane și israeliene.
Tancurile și artileria
Nu este întâmplător faptul că Grecia, care alocă 3,2% din PIB-ul său pe armament, are forțe armate mult mai puternice decât majoritatea țărilor europene. Germania, o țară care produce tancuri, are doar 296 de tancuri Leopard, Marea Britanie, 158 Challenger II, Franța 254 Leclerc, iar Italia 150 Ariete. Toate împreună nu ajung la numărul de tancuri ale Greciei, care se apropie de 1.400.
Marea Britanie are doar 30 de echipamente de artilerie, Germania 105, deși conform unor informații doar 36 sunt considerate operaționale, Italia 154 de sisteme, în timp ce Polonia și România, care sunt vecine cu Rusia, au 752 și, respectiv, 243. În același timp, Grecia menține în serviciu 1.152 de sisteme de artilerie autopropulsată sau tractată și sisteme de rachete.
O simplă comparație a datelor numerice arată clar o diferență uriașă între țările din nucleul european și Grecia, în timp ce statele din Europa de Est, care după invazia rusă s-au mobilizat pentru achiziționarea de arme, se află într-o poziție ceva „mai bună”.
În acest context, se consideră sigur că Turcia, care deține de asemenea un număr mare de sisteme de armament active, avioane de luptă, nave și submarine, precum și o industrie de apărare în dezvoltare galopantă, se va grăbi să profite de situație oferind garanții pentru apărarea europeană. În plus, Ankara de a-și consolida rolul de putere regională. O evoluție deloc pozitivă pentru interesele grecești.
Unele lucruri pot fii înțelese diferit
Pe lângă obstacolul de a produce sisteme de apărare, europenii vor trebui să depășească un alt obstacol înainte de a crea o apărare comună. Să cadă de acord asupra amenințării cu care se confruntă. Este Rusia? Este și Turcia? Este vreo altă țară, organizație sau forță militară? Cu siguranță, contribuabilul portughez nu consideră Rusia la fel de amenințătoare precum contribuabilul lituanian sau polonez și, cel mai probabil, nu înțelege de ce Turcia ar putea reprezenta o amenințare pentru Grecia.
Însă dacă nu va exista un consens cu privire la nivelul amenințării, nu va fi ușor să se creeze un sistem de apărare comun. Posibilitatea participării Turciei la arhitectura europeană de securitate ar avea rezultate dezastruoase pentru Grecia. Pe de altă parte, dacă liderii europeni se vor concentra pe Rusia, Grecia și Cipru nu au prea multe de așteptat de la proiectul european. Este clar, însă, că drumul către autonomia strategică a UE este lung și nu e exclus ca al său capăt să fie de neatins.
Sursa – www.economica.net
