România se împrumută mai scump decât țări cu rating inferior

România plătește costuri de finanțare mai mari decât unele țări cu rating financiar inferior, iar fostul premier și ministru al Finanțelor Florin Cîțu leagă această diferență de neîncrederea piețelor în politicile economice și în ritmul reformelor asumate de stat. Pentru buget, asta înseamnă presiune suplimentară exact într-un moment în care economia nu mai crește, iar reformele din PNRR întârzie.

În 2026, România a coborât 12 poziții în Topul Competitivității Globale IMD, de pe locul 49 pe locul 61. Scăderea vine după note slabe la instituțiile statului, la eficiența generală a statului și la predictibilitatea politicilor economice, adică exact zonele care contează când investitorii și creditorii decid cât de riscantă este o țară. Diferența de 12 locuri într-un singur an arată o deteriorare rapidă, nu o simplă variație statistică.

Miza nu este una abstractă. Când statul se împrumută mai scump, costul ajunge în buget prin dobânzi mai mari, iar spațiul pentru cheltuieli scade. Asta poate însemna fie taxe mai mari, fie tăieri, fie investiții amânate. Iar dacă investițiile străine au coborât deja la un minim pe primele patru luni din anul curent, semnalul este că problema nu mai este doar contabilă, ci se vede în banii care nu mai intră în economie.

Florin Cîțu, fost premier și ministru al Finanțelor, a rezumat această sancțiune a pieței într-o declarație acordată presei.

„România se împrumută mai scump decât țări care au un rating mai slab decât România. Deci piața ți-a dat acest verdict de mai multe ori. Ți-a spus că acolo ești.”

Bugetul a fost construit pe o creștere de 1%, iar economia a ajuns la 0

Problema imediată este că statul a plecat în 2026 de la o ipoteză de creștere economică de 1%, deși datele disponibile înainte de construcția bugetului arătau, potrivit lui Cîțu, o economie în scădere. Între timp, valoarea curentă a ajuns la 0. Diferența dintre 1% și 0 pare mică la prima vedere, dar pentru un buget public ea înseamnă venituri fiscale mai slabe decât cele estimate și o presiune mai mare pe deficit.

Dar efectul practic este mai dur decât pare în formulările tehnice. Dacă statul așteaptă o economie care crește și aceasta stagnează, calculele pentru încasări nu mai ies, iar corecția se mută fie în taxe, fie în cheltuieli. Cîțu avertizează că o ajustare făcută doar prin tăieri, într-o economie deja slăbită, poate împinge activitatea și mai jos.

„Problema pe care o are România în 2026 cu bugetul este că a pornit cu un buget calculat pe o creștere economică de 1%. Deși, cu o săptămână înainte de a face bugetul ai avut datele pe ultima perioadă din an care îți arătau că economia este în cap. Nu ai cum să ai o creștere economică de 1%, astea sunt carențe grave ale funcționării unui stat. Acum este 0. Problema este că dacă tu începi să tai în continuare, te adâncești, ești într-o groapă și sapi în ea, te duci și mai jos.”

Pe baza datelor citate de Adevarul, estimările interne privind PNRR arătau inițial un grad de implementare de aproximativ 70%, dar scenariul pesimist cobora la 30%, iar cel mai bun scenariu indica 60% din fonduri. Diferența dintre 70% și 30% este uriașă pentru un program care are termen-limită în august. Cu alte cuvinte, chiar și scenariul considerat cel mai bun era sub estimarea inițială.

Întârzierea reformelor din PNRR lovește în bani europeni și în reputația statului

Criza guvernamentală complică exact dosarele care trebuie închise repede: formarea unui executiv stabil, noua lege a salarizării și reformele din PNRR. Fără decizii politice și fără o majoritate funcțională, statul întârzie atât negocierile interne, cât și pe cele europene. Iar pentru o țară evaluată deja slab la predictibilitate, fiecare lună de blocaj poate cântări în plus la costul finanțării.

Numai că aici apare și o problemă de calendar. Reformele mari cer timp, iar comparația invocată de Cîțu este relevantă: reforma pensiilor a avut nevoie de 8 ani în Noua Zeelandă și de 10 ani în Anglia. PNRR a comprimat asemenea schimbări într-un orizont de șase ani. Asta sugerează că întârzierile actuale nu mai pot fi recuperate ușor, mai ales dacă deciziile grele sunt împinse de la o lună la alta.

Pentru cetățeni, riscul principal este dublu. Mai întâi, fondurile europene întârziate înseamnă investiții publice întârziate. Apoi, costurile mai mari de împrumut și lipsa investițiilor private pot alimenta presiunea pe taxe și pe prețuri. Iar când investițiile străine ating un minim pe primele patru luni din anul curent, semnalul este că mediul economic este perceput ca mai puțin sigur decât în anii anteriori.

Sistemul de pensii intră într-o zonă critică înaintea unui val mare de pensionări

Una dintre cele mai sensibile reforme rămâne cea a pensiilor. Datele disponibile arată că sistemul actual este orientat spre faliment, iar șocul major este așteptat peste aproximativ 10 ani, când vor ieși la pensie cei născuți între 1969 și 1975. Asta înseamnă o presiune demografică și bugetară care vine într-un termen relativ scurt pentru politicile publice.

Și aici costul inacțiunii este concret. Dacă reforma întârzie, nota de plată nu dispare, ci se mută înainte, într-un moment în care vor fi mai mulți pensionari și mai puțini contribuabili relativ la nevoi. În lipsa unei corecții, presiunea poate veni fie pe buget, fie pe contribuții, fie pe nivelul viitoarelor beneficii.

Florin Cîțu a susținut și că absența unui guvern cu puteri depline oprește, temporar, unele decizii pe care le consideră nocive pentru economie.

„Poate că este și un lucru pozitiv aici că nu mai pot să mai facă prostii, dacă nu avem guvern, nu pot să crească taxe, nu pot să îngrădească libertăți, nu pot să intervină în economie, și atunci poate că avem și o parte bună. Asta ne transmit și bursele, că nu este chiar așa rău dacă un guvern care distrugea țara nu mai este la putere.”

Deocamdată, nu a fost anunțat un plan concret al partidelor pentru deblocarea rapidă a crizei guvernamentale, nici forma noii legi a salarizării și a reformei pensiilor. Termenul-cheie rămâne august, până când reformele și jaloanele din PNRR trebuie împinse suficient de mult pentru a nu pierde bani europeni.