Viitorul României se joacă în școală. Cine pierde din subfinanțarea educației și costul plătit de familii și economie

La 35 de ani de la Mineriada din 15 iunie 1990, imaginea unei puteri care le mulțumea minerilor la Romexpo, București, pentru „apărarea democrației” este pusă în legătură cu un alt eșec de durată al statului: educația. Miza nu ține doar de simboluri istorice, ci de felul în care deciziile politice au lăsat în urmă un sistem subfinanțat, cu rezultate care plasează România pe ultimele locuri în Europa la abandon școlar și analfabetism funcțional.

Concret, niciunul dintre cei 2,7 milioane de preșcolari și elevi din ciclurile primar, gimnazial și liceal de azi nu era născut în 1990. În acest interval, România a avut 37 de miniștri ai Educației, adică o medie de aproape un ministru pe an, un ritm care explică de ce fiecare nou proiect a început înainte ca precedentul să fie evaluat serios.

Pentru familii și pentru economie, efectul nu mai este abstract. Dacă mai puțin de jumătate dintre candidații la fiecare sesiune de titularizare obțin nota șapte, problema nu este doar recrutarea profesorilor, ci calitatea predării care ajunge în clasă. Iar când România rămâne la coada Europei la analfabetism funcțional, costul se vede mai târziu în piața muncii, în productivitate și în dependența copiilor de meditații sau sprijin suplimentar acasă.

Instabilitatea politică a lăsat educația fără direcție clară

Lista miniștrilor ilustrează și lipsa de continuitate profesională. Unii dintre cei care au condus sistemul nu aveau legătură directă cu problemele educației, precum Liviu Pop (sindicalist) sau Cristian Adomniței (inginer). Dintre foștii miniștri, doar Mircea Miclea (doctor în psihologie) și Mircea Dumitru (profesor universitar, fost rector) sunt indicați ca exemple de refuz al rolului de simplu executant politic.

Mircea Miclea a demisionat acuzând subfinanțarea cronică. Mircea Dumitru s-a întors la catedră după schimbarea puterii politice. Iar această succesiune de mandate scurte a făcut ca educația să fie tratată mai des ca teren de rotație politică decât ca proiect public pe termen lung.

Pe baza datelor citate de Adevarul, anul acesta primarul Nicușor Dan nu a participat oficial la festivitățile de încheiere a anului școlar, fiind prezent doar ca părinte. Gestul amintește de absența unei asumări politice ferme pe temă, după ce și fostul premier Ilie Bolojan și fostul ministru al Educației Daniel David au avut o atitudine similară la deschiderea anului școlar trecut.

Problema ajunge din universități în școli, apoi înapoi în sistem

Un profesor universitar a descris direct degradarea standardelor de formare, într-un interviu pentru DW. Observația lui leagă universitatea de criza din învățământul preuniversitar, pentru că absolvenții slab pregătiți ajung apoi suplinitori sau candidați la titularizare.

„Sunt studenți care pun virgulă între subiect și predicat. După absolvirea facultății, ajung suplinitori care ratează de nenumărate ori concursurile de titularizare.”

Fraza nu este doar o critică de atelier universitar. Ea explică de ce rezultatele slabe la titularizare se repetă de la o sesiune la alta și de ce școala produce, apoi reangajează, propriile deficiențe. Dar aici apare și limita majoră a dezbaterii publice: există diagnostice, însă lipsesc măsuri concrete anunțate oficial, cu termene și costuri clare.

Subfinanțarea și climatul din școli arată un eșec mai larg al statului

Criza nu se reduce la programe școlare sau la numirea miniștrilor. Studiul Rise Project și ANAIS, publicat în octombrie 2023, arată că peste 55% dintre elevi și studenți au avut cel puțin o experiență de abuz sexual în liceu sau facultate. Cifra trece de jumătate din totalul respondenților, ceea ce indică o disfuncționalitate sistemică, nu cazuri izolate.

Și aici miza este imediată. Un sistem care nu reușește nici să protejeze elevii și studenții, nici să ridice standardele de predare, transmite părinților că educația depinde mai mult de resursele familiei decât de școală. Pentru copiii din mediile vulnerabile, această diferență se transformă în risc mai mare de abandon și în șanse mai mici de a recupera decalajele.

Autorul analizei publicate de Adevărul susține că reforma nu poate fi redusă la texte legislative cosmetizate. El leagă direct eșecul actual de pachetul „România Educată”, despre care afirmă că nu a produs schimbarea promisă.

„Vocația de dascăl poate fi cultivată și premiată printr-o nouă lege a învățământului preuniversitar, alta decât transcrierea României Educate, care s-a dovedit a fi un eșec lamentabil, prin acordarea unei mult mai mari libertăți a profesorului la ora de curs, prin care materiile să nu mai fie crispate, încorsetate de programa școlară.”

Numai că libertatea profesorului, invocată în această formulă, nu acoperă singură întrebările grele: cât costă o reformă, de unde vine finanțarea și care sunt primele măsuri ce pot fi aplicate rapid. Datele disponibile până acum nu oferă răspunsuri oficiale la aceste puncte.

Un eventual referendum ar pune presiune politică, dar nu înlocuiește deciziile

În lipsa unei voințe politice constante, primarul Nicușor Dan ar putea organiza un referendum pentru reforma Educației. O asemenea consultare ar avea, înainte de toate, rolul de a forța tema pe agenda publică și de a face costul pasivității mai vizibil pentru partide.

Dar un referendum, chiar dacă ar fi convocat, nu ar rezolva singur problemele de fond. Ar crea presiune publică și ar obliga decidenții să se pronunțe explicit, însă implementarea ar depinde tot de Guvern, Parlament și de bugetele alocate. Iar acestea sunt exact zonele în care educația a fost tratată, timp de 35 de ani, ca prioritate declarativă.

„Reforma Educației ar trebui să însemne, în esența ei, o cu totul altă relație dintre profesor și elevi. De fapt, o relație care acum nu există.”

Până acum, nu a fost anunțat oficial un calendar pentru un astfel de referendum și nici pașii instituționali care ar urma să fie făcuți de primar.